Primul meu contact cu Johan de Boose s-a produs
sub forma unei scrisori pe care acesta mi-a scris-o ca admirator al
meu. Intre 1994-1997, ani in care l-am introdus pe autorul german
Arno Schmidt in spațiul de limbă neerlandeză prin intermediul a
numeroase traduceri in diverse reviste și cărți, de pildă
Aus
dem Leben eines Fauns (Din viața unui faun) și
Brand’s
Haide (Bărăganul lui Brand). Am primit de la el un bilețel in
care iși exprima admirația pentru opera lui Arno Schmidt și a
traducatorului său, adică eu.
Johan de Boose imi era cunoscut
ca poet, prozator și dramaturg, dar cum trăiam deja de mulți ani la
Paris, nu citisem mare lucru scris de el. Născut in 1962 in Gent,
Johan de Boose face parte dintr-o generație apărută imediat după a
mea, cu care, dat fiind că am plecat din Belgia in 1991, n-am avut
prea mult de-a face. N-aveam să-l intilnesc decit in anul 2000,
cind a venit să mă viziteze la Paris, in calitate de redactor
cultural la postul de radio flamand, ca urmare a traducerii pe care
o făcusem celui de-al treilea roman al lui Arno Schmidt,
Schwarze Spiegel (Oglinzi negre). Din intilnirea noastră a
rezultat o emisiune de două ore. Ulterior, mi-a mai luat citeva
interviuri cu ocazia unor tirguri de carte și a unor recitaluri de
poezie.
La un moment dat, legătura
noastră a devenit mai strinsă. Din 2001 eu am inceput să mă
interesez de România și de literatura română. Iar Johan de Boose
studiase limbi slave și trăise mulți ani in Bulgaria, Polonia și
Rusia, mai ales inainte de 1989. Dintr-o dată aveam incă o temă de
interes comun, pe lingă literatură: Europa de Est, experiența
comunismului și mersul lucrurilor după 1989. In Polonia, Johan de
Boose a fost asistentul lui Tadeusz Kantor, de dramaturgia căruia
s-a ocupat in teza sa de doctorat, susținută la Universitatea din
Gent. Și-a descris apoi peripețiile intr-o serie de cărți de
călătorie excelente, precum
Alle dromen van de wereld, een
sentimentele reis door Polen (Toate visele lumii, o călătorie
sentimentală prin Polonia, 2004) și
Het geluk van Rusland, reis
naar het eenzaamste volk op aarde (Fericirea Rusiei, o
călătorie către cel mai singuratic popor din lume,
2008).
Poezia și scrierile sale
ficționale au fost și ele influențate de șederile indelungi in
Rusia și Polonia, de exemplu romanul
Fluweel van leegte
(Catifeaua vidului, 1994), a cărui acțiune se petrece la
Petersburg, sau volumul de versuri
Wegen naar Insomnia
(Drumuri spre Insomnie, 1996), o suită de elegii dedicate Marinei
Țvetaeva. Ultimul său volum de versuri,
De vrijheid van
zwijgen (Libertatea de-a tăcea, 2008) poate fi interpretat ca o
paralelă la eseul
De grensganger. Reis langs de ruïnes van het
IJzeren Gordijn (Mărșăluitorul frontierelor. Călătorie pe lângă
ruinele Cortinei de Fier, 2006), care a obținut in 2008 premiul
Henriette Roland-Holst, cel mai important premiu pentru literatură
de călătorie in limba olandeză.
Din ultimul său volum de poezie
m-a impresionat mai ales ciclul “Dacă Europa s-ar termina undeva.
Scrisori din Polonia, Ucraina și Rusia”. Pentru Johan de Boose,
Europa de Est este “un continent cu sufletul amputat. Acolo totul e
mai acut, dar totodată mult mai complex decit mi-aș fi imaginat eu
vreodată”. Versurile acestea n-au niciun echivalent in poezia de
limbă neerlandeză, care de obicei e mai degrabă reținută in ce
privește tonul și mai domestică in privința temelor. Mie mi se pare
un poem european prin excelență, care ar merita tradus in toate
limbile Uniunii (ca și
Budila-Express, de Alexandru Mușina).
Eu unul l-am tradus in franceză, impreună cu prietenul meu Pierre
Gallissaires, și in română impreună cu Alexandra Fenoghen. Iată un
fragment din traducerea amintită.
Mai multe despre autor se pot
afla pe site-ul său, www.johandeboose.be, unde informații și
fragmente din cărțile sale apar și in engleză, franceză, polonă și
rusă.
Traducere din neerlandeză de Ana
Chirițoiu și Jan H. Mysjkin
Johan de
Boose
Dacă Europa s-ar termina
undeva (fragment)
Scrisori din Polonia, Ucraina
și Rusia
1. Raport despre
castastrofă
Țin frâiele și-n căruța cu doi
măgari
Străbat orașul Dealul
Alb
Către satul Satul Alb, de lângă
Pădurea Albă.
Oriincotro m-aș duce, privesc
spre pădure
Și adulmec izul tuturor
anotimpurilor, zemos, prăfuit, voluptuos, liniștit,
Ascult cântul strop de apă al
sturzului solitar,
Imi amintesc casele și
mormintele pe unde-s acum pajiști,
Simt sub tălpile goale pământul
umed al pădurii
Amestecat cu ace,
Incerc ciupercile, ghebe mai
ales, la sfârșit de aprilie,
După primul val de căldură și
inaintea ultimului ingheț.
Oriunde m-aș duce, după-masă
târziu, m-aștept să găsesc o cină
Cu untură, hering-vânător,
fagure de miere in ulcior de lut,
Vodcă din pâine turnată din oală
de tablă,
Toate-nvăluite intr-un nor de
parfum de femeie.
Locuitorii acestei țări au venit
prea târziu
La intâlnirea cu Domnul, când
s-a-mpărțit pământul.
“Dar nu vreau să vă-ntoarceți cu
mâinile goale,”
A spus El, “și vă dăruiesc acest
colț de rai.”
După unii, raiul exista de zece
mii de ani,
După alții, existase inaintea
tuturor târâtoarelor de sub lună.
O singură clipă in raiul
pământesc e de-ajuns
S-o ții minte o viață, de-ar
arde orașele toate.
2. Toate orașele se
tem
“Cine in suflet pătrunde, trece
prin teamă,
Adică prin neant.”
Când in ziua cea mai senină din
an, hotărăsc
Să las in urmă
vacarmul,
Mă las purtat de măgarii mei
Praf și Cenușă.
Mă las in voia potcoavei ce
poartă noroc,
A-nțelepciunii și-ncăpățânării
catârilor,
A trapului mărunt pe betonul
crăpat al drumurilor de graniță,
A mirosului care știe să
distingă otrăvurile.
Din ținutul locuit suntem
alungați.
Nu ne alungă nimeni, ne-alungăm
singuri.
Invăț noi graiuri :
Graiul acoperișurilor de
ardezie, al lacurilor-oglinzi, al lutului și brânzei de
oaie,
Graiul răbojului, al paharelor
de vodcă, al șatrelor de țigani,
Graiul mort al predicatorilor
care mă trag de mânecă pe vreme rea,
Și graiul fără reguli al
tăcerii.
Vreau să văd rachiul dormind in
butoaiele din Carpați,
Cuptoarele cu mangal, pământul
Kaliningradului arzând,
Scheletele rupte ale hambarelor
de paiantă din Prusia Orientală,
Fețele din stufăriș, printre
spalierele ruginite, in spatele fațadelor, pe
Don Mariusz Jr. I,
contrabandistul munților Bieszczady, in blana lui,
Sau pe frumoasa Adriana cu
broboada ei moldovenească de bumbac, lucrată de mână.
3. Bumbacul
vidului
Dorm in podul unei ferme
ucrainene.
Am mâncat o coastă din porcul
care azi după-masă imi amușina picioarele,
Am băut cu cosașii rachiu de
ghindă și ceai cu miere,
Am privit stelele in țara
pelinului și a Cernobâlului.
Aici totul miroase a covoare
sovietice, a petrol siberian.
Pe frontoanele bisericilor
ortodoxe citesc litere de păianjen
Anunțând intoarcerea Fiului lui
Dumnezeu.
Clopotele au amuțit cu ani in
urmă.
In ruinele castelelor de aur
trăiesc lilieci,
In lac se scaldă copii cu
jumătăți de plămâni.
Nu voi pleca de aici niciodată.
Oriincotro aș privi,
Văd peste tot lăstărișul negru,
vița
Cu struguri otrăviți, vertebrele
animalelor moarte.
E adevărat, iubesc
sărăcia,
E adevărat, nu cred că va fi mai
bine,
E adevărat, molozul raiului
mă-ncântă mai mult decât raiul,
E adevărat, Fiul lui Dumnezeu de
mult nu mă mai privește
Din icoana atârnată in colțul
bucătăriei de țară.
Ar trebui să plec la mare, in
sudul bogat,
Să muncesc pentru companii
multinaționale, să fac economii, să cumpăr, să
speculez,
Să mă tocmesc pentru suflete,
cum fac toți, cum se cuvine,
Să nu mai tai frunză la câini,
să las hoinăreala, să nu mai scriu versuri,
Să port cravată și pantofi, să
sparg cănile
Pline de regrete, să cresc in
sfârșit mare, să fiu adult,
Să am o opinie despre libertatea
de opinie,
Despre roșu, albastru,
maro,
Despre teroriștii săraci și
teroriștii bogați…
Dar oriincotro aș privi văd
peste tot cioburi,
Adun de peste tot cioburi, și cu
ele
Proptesc coșmelia, dar nu
izbutesc nici intr-o sută de ani
Să dobândesc gloria, să
reclădesc ruinele.
4. Să reclădești
țara
In acest peisaj afli piatra
strălucitoare din copilăria tuturor copiilor.
Lor nu le pasă că lumea se
surpă. In clădiri năpădite
De viță sălbatică, in
spălătorii, gări și trenuri părăsite
Iși fac un Eldorado. Inamicul se
pitește după gardul viu,
Cu trei degete imită un pistol.
Pun in paranteze
Că tata bea, iar mama scuipă
sânge. Știrile din lume nu există, până la noi ordine
Lumea e aici, viitorul e o
călătorie spre o planetă-ndepărtată,
Trecutul se oprește ieri,
moartea e o căruță hodorogită
Ce tulbură liniștea dimineții.
Orice graniță e imaginară.
Măgarii mei beau din lacul
fumegând. Copiii ii strigă pe nume
De parcă ar chema cățeii. Ecoul
răspunde: Praf și Cenușă, Af Ușă, ah uh.
Port pantaloni scurți, stau pe-o
băncuță in biserica parohială
Din secolul trecut, lipsit de
griji Marea pasăre albă de lângă altar iși intinde
Aripile și aștept să zboare, dar
ea iși inmoaie degetele
In cenușă, imi desenează pe
frunte o cruce și spune de două ori:
“Vâd pământul râzând in burta
ei.” Mai târziu scot limba
Pentru o felie de pâine de
parcă-ar fi o friptură de miel. Mestec fără grijă.
Craniul nostru insemnat e un
trofeu. Refuzăm să ne spălăm.
Ne silim unul pe altul
să-ngenunchem și spunem: “In praf și cenușă ne
prefacem.”
Mai târziu, imi spun, mai târziu
vreau doi măgari cu coamă albă de ponei.
Ii voi numi: Origine și
Destinație.
Bâlciul sosește la sfârșitul lui
Gustar, intr-o seară neliniștită,
Când copiii au obosit de-atâta
libertate și pădurile au iz de ciuperci stricate.
Pe deal camioane pline de
bărbați cu pieptul gol se târăsc intr-un nor negru
Și se opresc in mijlocul
satului, lângă ceasul stricat.
Din remorcă se zăresc schelete
ruginite de carusele, montagnes russes,
Decorații de lemn,
saloons, cai de carton, lampioane și vampe de
plastic
Ca niște semne de exclamare, ori
nebuni prinși asupra faptului și-ncremeniți in goană.
Bine ați venit la Lunapark
Texas! spune pancarta. E o după-amiază cu vânt,
Stegulețele flutură, caruselul
scârțâie, trenulețul ia curba toboganului
In mare viteză. Pudrate cu nea
crestele munților privesc din depărtare,
Măgarii tușesc. Nordul e-n
flăcări. Sfârșitul libertății e aproape.
5. Aproape de
amurguri
Tot ce nu-și mai amintește
nimeni in orașul Dealul Alb,
Știe casa scării, unde și-a
lăsat urmele fiecare vizitator: casa nimănui,
Și-a tuturor, casa care se vrea
o casă albă, a scriitorilor sau a desfătărilor,
Dar care nu merită numele de
casă, cvasi-casă, ante-casă, casă pentru toate cele, casa
morților.
Fiecare casă a scării e o casă a
săracilor. Micuța Olga, păr scurt, rochie inflorată,
Picioare goale, se joacă pe
trepte și hohotind le numește casa ei regală,
Ea este prințesa Marii Câmpii,
unde minerii cântă
Și femeile lor iși pun părul pe
moațe, o câmpie din lumea
Fără lumină, lumea băilor de
plumb și a-gâtlejurilor imprăfoșate.
Casa scării păstrează
răsfrângerea sunetelor, ecoul ascensiunii,
Frânturi de cuvinte, conversații
pe drum, da-uri și nu-uri,
Cuvinte de bun venit și rămas
bun, ecoul a ceea ce trecătorii
Au scăpat cândva: chei, valize,
priviri, iubiri trecute.
Cântecul Olgăi, care se joacă,
este ecoul cântecului tuturor fetițelor
Pe nume Olga, Gosia și Maia. Ele
s-au sprijinit de zidurile ce le păstrează
Umbrele. Glasurile lor s-au
rostogolit pe scară, cascadă de voci,
Și s-au spart de ușile ce dau
afară, ușile lumii din afară,
Un afară cețos, indepărtat,
amenințător.
Bine ai venit
acasă.
Traducere din limba olandeză:
Alexandra & John Fenoghen
In fotografia nr. 5, Johan de
Boose si Jan H. Mysjkin
