Cât de greu e să faci muncă de redactor la o carte care te fascinează și te tulbură! Obligația ta e să fii cu ochii-n patru la virgule, repetiții, topica frazei, greșeli de tastare, eventuale note de subsol etc., dar, când conținutul cărții de acaparează până-n străfunzimi, devine teribil de dificil. Ești ca un chirurg care ar lăcrima în timp ce taie…
Nu, nu vreau să mă vaiet, a fost mai mult o figură de stil menită să prefațeze câteva comentarii la „Cumplite încercări, Doamne!”, de Marcel Petrișor (foto), o carte care ar trebui să intre în bibliografia obligatorie a elevilor de liceu, dacă nu cumva și a celor de gimnaziu.
După ce am lucrat, cu două decenii în urmă, la biografia lui Corneliu Coposu, având acces și la dosarul său de urmărire din arhiva Securității, după ce am citit toate cărțile de memorialistică din închisorile comuniste care mi-au căzut în mână, ajunsesem să cred, cu naivitate – și un pic de suficiență, aș spune – că am o imagine destul de completă asupra a ceea ce a fost gulagul românesc.
Mă înșelam. În parte pentru că oameni precum Seniorul au evitat, din modestie, să dea prea multe detalii brutale sau jenante, iar unii – inclusiv cazuri apropiate mie, precum tatăl unei prietene – pur și simplu n-au vrut să povestească nimic; iar documentele oficiale firește că nu conțin aspecte reprobabile!
Marcel Petrișor, însă, nu-și impune nicio limită și – dacă relatările cunoscute de mine până acum puneau accentul mai mult pe bestialitatea anchetelor comuniste și pe caracterul general al condițiilor de detenție (respectiv de muncă forțată, la Canal) – autorul volumului „Cumplite încercări, Doamne!” insistă cu lux de detalii pe viața de zi cu zi, oră cu oră, minut cu minut… O viață pe care cei mai mulți dintre noi n-am fi putut-o suporta nici de la un răsărit de soare la altul, cu atât mai puțin cinci, zece, douăzeci de ani… Au suportat-o, să nu uităm nicio clipă, oameni care nu comiseseră nicio infracțiune, dar fuseseră condamnați – inclusiv la moarte – pentru unicul motiv că ei credeau în altceva decât comuniștii.
Orice știți deja pe această temă, va trebui totuși să citiți și cartea lui Marcel Petrișor. O carte care descrie – ei, da!, greu suportabil (noi – să citim!, dar ei au trăit-o!) – cum ființe umane erau puse în situații în care nu ajung nici animalele, de pildă să-și facă nevoile pe ei și să rămână așa zile întregi ori chiar mai mult; cum arăta și ce gust avea așa-zisa mâncare; cum îi bușea sângele pe cei bolnavi grav de plămâni și rămâneau așa, cu sângele pe ei; cum un deținut și-a tăiat venele pentru ca – decantând în tinetă hematiile – să-i dea altuia, muribund, să bea limfa, ca speranță de revigorare; cum erau siliți să stea 17 ore pe zi nemișcați, în poziția șezând, cu privirea spre ușă; cum – dacă erau prinși că nu fac asta – primeau 25 de lovituri la fund cu furtune de cauciuc umplute cu nisip, iar alteori erau încuiați în temnițe complet lipsite de lumină, călcând orbește în straturi cleioase care puteau fi orice…
Oare chiar se vor uita cu totul aceste monstruozități, într-o zi? Oare se va generaliza curentul „Deh!, ce-a fost a fost…” sau chiar cel care susține că „N-o fi fost chiar așa și n-or fi fost ei chiar nevinovați!”?
Mi-e frică să mă gândesc…