“Azi inima îmi prisosește…” (Miguel Hernández)
Supranumit “vocea îndurerată a poeziei spaniole a secolului XX”, Miguel Hernández (1910 – 1942) s-a născut la Orihuela, lângă Alicante, fiind în adolescență păstor de capre. De solidă formație autodidactă, înzestrat cu un extraordinar talent nativ, el se afirmă foarte de tânăr în peisajul liricii hispane, impunându-se rapid în cadrul celebrei Generații de la 1927 (situându-se, oarecum, la sfârșitul ei, cel puțin din punct de vedere cronologic, deci debutând după Federico Garcia Lorca, Jorge Guillen, Pedro Salinas sau Gerardo Diego) și aducând un suflu cu totul nou. Poezia sa este, cel puțin la începuturi, de factură barocă, plină de dramatism și de pasiune, autorul cultivând metafora neobișnuită și efectele de surpriză, în lina marilor săi maeștri spirituali, străluciții reprezentanți ai Secolului de Aur Spaniol, a căror operă o cunoștea extrem de bine, de la Góngora la Quevedo. Hernández participă activ la luptele care au sfâșiat Spania în timpul Războiului Civil, afirmându-se ca un dârz susținător al cauzei republicane, iar după încheierea acestuia va fi întemnițat și va muri în închisoare, la vârsta la care alți poeți abia încep să fie cunoscuți cu adevărat. În ciuda scurtei sale vieți, influența sa asupra liricii spaniole de mai târziu este însemnată și, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, ea este încă identificabilă la nivelul discursului liric practicat de numeroși poeți contemporani. Nu e de mirare, așadar, că la împlinirea a o sută de ani de la nașterea sa, un grup de oameni de litere și artiști plastici din Spania, legați, într-un fel sau altul, de Alicante, au publicat un foarte reușit album, adunând laolată versuri și imagini plastice, menite a stabili un veritabil dialog peste timp cu opera lui Miguel Hernández. Astfel, fie că e vorba de creații lirice sau picturale, fiecare fragment inclus în volumul intitulat semnificativ Voces de papel (Glasuri de hârtie), dă câte un răspuns inedit unui celebru text al poetului dispărut atât de prematur, Carta (Scrisoare). Va lua naștere, în acest fel, o simbolică punte, menită a demonstra că timpul scurs de la începutul secolului XX și până astăzi nu anulează posibilitatea reluării unor teme identice – și, desigur, raportarea la un model estetic cu adevărat viabil. În egală măsură, autorii prezenți în aceste pagini celebrează, prin propria creație, poezia luminoasă și profundă a lui Hernández și subliniază, fără alte explicații ori teoretizări inutile, că vocea lirică a acestuia este extrem de vie în spațiul cultural spaniol al prezentului.
Citind poemele care compun Voces de papel și privind, deopotrivă, excelentele ilustrații ce însoțesc textele puse, în mod global, sub semnul expresiei care aduce la un numitor comun toate aceste desene, picturi sau gravuri, Luces de hiel, ne dăm seama că, de la marii reprezentanți ai liricii hispane de la ’27 și până la creațiile ultimilor ani, autorii spanioli au rămas fideli unor principii constante și pe care au reușit să le formuleze foarte convingător. Astfel, pentru autorii incluși în acest proiect artistic, la fel ca și pentru înaintașii lor, poezia reprezintă o cale privilegiată de cunoaștere a realității. Deloc întâmplător, unul dintre modelele literare cele mai actuale devine, în acest context, tocmai Miguel Hernández, considerat de Dámaso Alonso “genialul epigon al marii generații lirice hispane de la ’27”. Doar prin intermediul adevăratei poezii, pare a spune fiecare în parte din cei peste treizeci de autori prezenți în paginile acestei cărți, ființa umană poate descoperi modalitatea cea mai adecvată de a se raporta la universul înconjurător, pe de o parte, iar pe de alta, de a se înțelege pe sine. De a intui cauzele profunde ale crizelor existenței de zi cu zi, dar și a le depăși ori, dacă nu, cel puțin, a le evalua efectele într-un mod mai adecvat.
Partea literară a fost coordonată de Rosana Solivella, iar cea plastică de Silvana Solivella, iar printre creatorii implicați în acest proiect se numără Jenaro Talens, Veronica Garcia, Pedro Herrnaz, Alfons Cervera, alături de Daniel Ybarra, Yamandu Canosa sau Carmen Perrin. Fiind, de la un capăt la altul mult mai mult decât se înțelege în general printr-un simplu “omagiu artistic” dedicat memoriei lui Miguel Hernández, Voces de papel este o carte de adevărată poezie, care stabilește “o corespondență transcomunicațională” (după cum spun chiar coordonatorii proiectului de față) cu marele poet alicantin, autorii prezenți în paginile acestui volum pornind de la spiritul profund al operei lui Hernández, iar nu doar de la litera sa. Dovadă că, și după un veac de la nașterea poetului, la Alicante – și nu numai, circulația acestui excelent volum fiind asigurată de Institutul Cervantes – oamenii mai găsesc timp (chiar în contextul anilor agitați pe care îi trăim!) și pentru poezie.
Voces de papel. À Miguel Hernández, Instituto Cervantes, 2010