Despre Mircea Eliade (foto 2, 3) s-au scris și s-au spus, în ultimii ani, foarte multe lucruri, s-au purtat discuții interminabile și au avut loc controverse nesfârșite privind simpatiile sale politice, numai uneori reale, iar adesea doar presupuse de către vreun cercetător mai preocupat a se lustrui pe sine, decât a clarifica anumite contexte care au determinat receptarea câteodată tardivă, iar alteori, de-a dreptul eronată a operei marelui istoric al religiilor. Fără să-și propună imposibilul țel de a descoperi (de a rosti) toate adevărurile unei creații extrem de complexe și ale unei existențe care l-a purtat pe Eliade prin întreaga lume, fixându-l și pe tragica hartă a exilului românesc, cartea apărută acum câțiva ani în Spania, Bajo el signo de Zalmoxis, pusă, deci, simbolic, de la bun început sub semnul zeului suprem al geto-dacilor, repezintă, în primul rând, un act de restituire. Și, deopotrivă, aduce mai multe surprize cititorului – de limbă spaniolă și nu numai, câtă vreme Darie Novăceanu, cel care a îngrijit apariția acestui text și care a scris și un substanțial studiu introductiv, accentuează, în paginile de început ale volumului (apărut în excelente condiții grafice, la Zaragoza), câteva perspective mai puțin avute în vedere chiar și de cei pentru care Eliade nu este un autor necunoscut.
Căci, dincolo de prodigioasa sa activitate de specialist în istoria religiilor, de profesor al unor prestigioase universități occidentale, de deschizător de drumuri și de întemeietor de școală în mai multe domenii, Mircea Eliade a fost, în anii ’40, și un diplomat ale cărui eforturi de a face cunoscută (cu termenul zilelor noastre, de „a promova”…) cultura românească dincolo de granițele țării sunt, din păcate, adesea ignorate. Ia naștere, privit astfel, din unghiuri anterior puse în umbră de strălucirea altor activități ori de faima mondială a prozei fantastice eliadești, un nou portret al artistului – în mare măsură un portret al artistului la tinerețe. Ajuns de timpuriu în diplomația românească, sosind la Lisabona în anul 1941, ca atașat cultural și de presă (cumva pe urmele lui Blaga, fost ambasador în Portugalia), Mircea Eliade reușește să îmbine rutina cotidiană a unui asemenea post cu implicarea sa în proiectul de a spune străinilor – nu numai portughezilor – câteva lucruri esențiale despre România și cultura sa. Aflate astăzi în arhivele presei vremii sau, parțial, în cele ale Ministerului Afacerilor Externe de la București (fondul Eliade fiind consultat de Darie Novăceanu în anii în care el însuși a făcut parte din corpul diplomatic românesc), o serie de texte semnate de Mircea Eliade sunt de natură a dezvălui semnificații aparte ale activității celui care, în plin Război Mondial, avea temeritatea și puterea de a scrie, în Portugalia, despre poezia lui Eminescu, practic, necunoscută Europei, sau, într-un excelent eseu intitulat Latina ginta es regina (apărut în revista Açao, în 1942), de a stabili un remarcabil sistem de corespondențe între spațiul cultural portughez și cel românesc, vorbind atât despre valoarea ignorată a unui mare romancier cum e Eça de Queiroz, cât și despre opera teoretică a lui Blaga, privit nu doar ca poet și dramaturg, ci și ca autor au unui sistem filosofic cu adevărat original, dar la fel de necunoscut dincolo de granițele României. În aceeași arie a preocupărilor se înscrie și demersul lui Eliade de a scrie Românii. Breviar istoric și de a se lupta efectiv pentru apariția sa, căci în anii ’40 hârtia de tipar era aproape imposibil de găsit.
Acesta este textul restituit, după mai bine de șaizeci de ani, publicului cititor. Cartea a apărut aproape simultan, în anul 1943, în Portugalia și în Spania, iar despre originalul presupus românesc nu se știe nimic, el neapărând niciodată, unii exegeți considerând chiar că textul ar fi fost redactat inițial în franceză, Eliade însuși nereferindu-se la aceste pagini, în ciuda incontestabilei lor valori istorice. Într-adevăr, fiind atât de puțin cunoscută, cartea poate fi considerată, după cum afirmă Darie Novăceanu, de-a dreptul inedită, reprezentând o foarte concentrată istorie a românilor, pornind de la datele esențiale ale formării poporului român și ajungând până la anii premergători Războiului Mondial, Eliade trecând în revistă credințe populare, elemente specifice ortodoxismului de la noi sau valori spirituale care au susținut permanența românilor pe teritoriul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Totul în doar câteva zeci de pagini, dar de o exactitate a informației caracteristică pentru orice demers al lui Eliade, cel care, parcă presimțindu-și „geografia fără de patrie” a lungului exil, dedică excelente pagini și un imposibil de negat efort de documentare țării sale, pe care visează s-o poată face cunoscută Europei. Primul capitol, Origine și formare, începe cu discutarea importanței lui Zalmoxis, pentru ca apoi autorul să aibă în vedere implicațiile constituirii marelui regat dacic, iar ulterior pe cele ale romanizării Daciei, moment care duce la formarea poporului român și a limbii române. Capitolul al doilea, Momente esențiale din istoria românilor, cuprinde secțiuni precum Europa în fața Islamului și prezentări ale epocilor lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dar Eliade nu uită nici revoluțiile și războaiele pentru dobândirea independenței și unității naționale, pentru ca al treilea capitol, Viața spirituală a românilor, să fie axat pe evidențierea semnificațiilor creștinismului, ale miturilor spiritualității noastre și pe identificarea caracteristiclor fundamentale ale culturii române.
Scris la Lisabona, la începutul anilor ’40 și înstrăinat împreună cu alte documente lăsate în urmă după destituirea din postul diplomatic (în decembrie 1944), textul acesta al lui Mircea Eliade a fost descoperit de către Darie Novăceanu, sub forma unei ediții necomerciale, la Madrid, în 1974, ca urmare a îndemnului pe care i l-a adresat Dámaso Alonso de a cerceta fondul de carte dedicat culturii române de la Biblioteca Națională, în perioada în care se afla în Spania pentru definitivarea traducerii operei lui Luis de Góngora în românește (ediția a apărut în 1982, cu o prefață a lui Alonso însuși).
Există texte al căror destin e, în mai multe feluri, asemănător cu al unor oameni: uneori, trebuie să treacă ani în șir pentru a fi cunoscute. Este și cazul volumului de față, a cărui scriere, apariție și redescoperire par desprinse (și) dintr-o ficțiune borgesiană, doar pentru ca acum, după atâtea decenii, să poată fi recitit și din această perspectivă, textul integral, împreună cu cel al studiului introductiv al cărții constituindu-se, privite împreună, într-un nou portret al lui Eliade. Nu unul după natură ori care s-ar pretinde a fi perfect sau unicul posibil, ci mărturie a unei întâlniri spirituale. Dovadă că, pentru a-l cita pe Lucian Blaga, dacă o boală învinsă pare orice carte, „cel ce ți-a vorbit e în pământ./ E în apă. E în vânt./ Sau mai departe.”
Mircea Eliade, Bajo el signo de Zalmoxis. Obra rescatada, estudio introductorio y notas por Darie Novăceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2008