Noaptea, ieșea pe mica terasă a cabinei, își sprijinea coatele pe marginea parapetului și stătea acolo ceasuri în șir, absorbit în gândurile lui, umplându-și plămânii cu aerul curat care îl îmbăta și aproape îl amețea. Când debarca, înainte de orice altceva dădea fuga să găsească un telefon ca să afle vești de la părinții lui și de la Michele, care îi promisese că va face totul pentru a-l duce în turneu cu Zucchero. Era singurul lucru pe care îl spera, pe care și-l dorea cel mai mult. Însă, când a telefonat de la Napoli, în speranța că va primi vreo veste bună, vocea de acum cunoscută a uneia dintre secretarele lui Michele l-a informat că, pentru moment, totul se suspendase. Zucchero hotărâse să prezinte un video al duetului său cu maestrul Pavarotti în loc să interpreteze piesa live. Domnișoara îl poftea să nu mai dea telefon; dacă aveau noutăți, ea urma să se îngrijească să i le comunice.

Amos a simțit cum se prăbușește pământul sub el și s-a închis într-o tăcere mohorâtă ce a întristat-o și pe Elena, care nu a izbutit să-l consoleze în niciun fel. Nu au fost de folos nici cuvintele de mângâiere și nici optimismul tatălui și al socrului veniți la Genova pentru a-i conduce pe soți în frumoasa lor casă de la țară. Nu a fost nimic de făcut; chiar și în mediul său, în mijlocul prietenilor săi, Amos continua să fie gânditor și posac.

Elena pleca dimineața devreme, pentru a merge la lucru, și se întorcea la ora cinei. El rămânea singur, sărea peste prânz, făcea exerciții de pian și canto, primea vizita lui Ettore, care mergea la el în fiecare zi și citeau împreună ceva. Ettore i se părea lui Amos absolut liniștit și se mira. „E posibil să nu aibă nimic de comentat în privința situației în care mă aflu?”, își spunea în sinea lui și nu reușea să-și afle pacea.

În această stare sufletească a petrecut aproape un an întreg, continuând să facă lucrurile dintotdeauna. Însă, pe măsură ce zilele treceau, consternarea a cedat locul resemnării, resemnarea, păcii, iar aceasta din urmă i-a redat în cele din urmă energiile, cheful de lucru, încrederea în sine însuși și în cei din jur. A sosit iarna. Amos era foarte preocupat de gândul că va fi nevoit să apeleze la tatăl său pentru a face față necesităților propriei familii. Prin urmare, imediat după ce pleca Elena la serviciu, el închidea sistemul de încălzire și punea pe el încă un pulover de lână. Făcea economie la orice, impunându-și-o ca pe o disciplină, iar această nouă rigoare a vieții i-a conferit o forță, o capacitate de sacrificiu pe care nu le mai experimentase înainte.

Elena își dorea un copil și îi vorbea despre asta din ce în ce mai des. La drept vorbind, Amos nu avusese niciodată o simpatie deosebită pentru copii; totuși, ideea unui fiu îi gâdila și lui fantezia; dar cum putea aduce pe lume o făptură fără să fi îndeplinit mai întâi condițiile necesare pentru a-i asigura o viață liberă și cu multe înlesniri? Așadar, amâna mereu, încercând s-o facă pe Elena să se răzgândească în privința hotărârii ei, care devenea, zi de zi, o idee tot mai fixă, așa cum se întâmplase și cu nunta, la vremea ei.

Petrecea singur zile întregi și, în acea perioadă, a reușit să-și impună și tăcerea ca disciplină indispensabilă pentru un cântăreț. Toate celebritățile din lumea operei, în secolul nostru, o practicaseră, iar el nu dorea să fie o excepție.

Primele încercări au fost extrem de dure, mai ales atunci când își impunea să tacă în mijlocul oamenilor; când era singur, tăcerea avea un glas care nu numai că nu-l obosea nicio clipă, dar îl și liniștea și îi crea o stare de bine.

În schimb, faptul că nu-și putea spune părerea, că trebuia să asculte discursurile altora fără să poată răspunde, fără să se poată exprima, constituia pentru el o adevărată pedeapsă. Însă, cele dintâi critici aspre primite, primele deziluzii, teama tot mai concretă de a-și vedea spulberate pentru totdeauna propriile țeluri îl făceau mai puternic și mai hotărât ca niciodată.

Cu toate acestea, nimeni nu înțelegea necesitatea acelei extravaganțe, așa încât, în loc de ajutor din partea celorlalți, nu avea parte decât de îndemnuri ilare s-o lase baltă. Din acest motiv, își petrecea cu drag cea mai mare parte a timpului într-o singurătate deplină, între pereții casei sale, unde vocea tăcerii îi mângâia spiritul și îi vorbea pe un ton liniștitor: „Încearcă să dai ce e mai bun în tine, să fii onest când te judeci pe tine și pe ceilalți, ascultă-ți conștiința și mergi înainte fără abatere, pentru că buna voință și spiritul de sacrificiu își aduc întotdeauna roadele!”.

Amos se plimba înainte și înapoi prin camera lui și zâmbea la gândul simplității aproape infantile a acelor idei: „Sunt lucrurile pe care ni le spunea buna noastră învățătoare, pe care mi le recomanda bunica pe când eram copil, pe care mi le repeta domnișoara care făcea catehism… ”. Însă, glasul îl alina mai departe și îl povățuia: „În aceste lucruri care ție ți se par niște banalități e mai mult adevăr decât poți găsi în discursurile obscure și bombastice ale politicienilor, în cele dezlânate și abstracte ale birocraților, în cele înfumurate și frivole ale oamenilor de știință sau, mai rău, în sentințele cinice și sinistre ale oamenilor legii…”.

Într-o scrisoare adresată maestrului său de canto, Amos scria: „Nu știu cum să vă mulțumesc fiindcă mi-ați recomandat călduros disciplina tăcerii; cu siguranță, este folositoare pentru voce, dar și mai folositoare pentru spirit, care învață să se cunoască mai bine atunci când e singur și înțelege mai bine decât alții cât de zgomotos se varsă unul într-altul puhoaiele cuvintelor. Câte lucruri inutile, câte absurdități și câte lucruri importante, în schimb, se pierd din cauza unei indiferențe nejustificabile față de rațiunile interlocutorului, deși această indiferență este pricinuită de frica de a nu fi spus destul sau de a nu fi fost destul de convingători! Câte lucruri am învățat, maestre, și câte surprize îmi va rezerva pe viitor muzica tăcerii!”.

Din studiul cantoului și din dezvoltarea propriei voci Amos trăgea satisfacții enorme, care contrabalansau cumva toate neliniștile stârnite de ceea ce nu reușea să realizeze. Când cineva îl poftea să iasă din izolare, să se destindă puțin, răspundea zâmbind că este foarte mulțumit cu propria-i existență, că nu are nevoie de nimic și gândea: „Valoarea unui artist este invers proporțională cu suma nevoilor sale, a exigențelor și a capriciilor sale, pentru că artistul autentic se hrănește esențialmente din propria artă care este de ajuns să-l facă să se simtă fericit și complet satisfăcut”.

De altfel, la ce i-ar fi folosit să se îmbogățească? Amos considera că, în goana neînfrânată după bogăție, un om începe într-adevăr prin a deține strictul necesar, apoi utilul și, în sfârșit, superfluul; dar nu se mulțumește și, astfel, banii devin mai întâi periculoși și apoi chiar dăunători, dacă nu pentru sine – căci, de obicei, omul acela nu are nici măcar timp să-i cheltuiască –, atunci cu siguranță pentru membrii familiei lui, îndeosebi pentru cei mai tineri.

A dat Dumnezeu de-a trecut și iarna aceea, care pentru el a fost una dintre cele mai lungi și mai friguroase. Între timp, cum își promisese sieși încă o dată, terminase studiul faimoasei Sonate în re minor de Bach, transcrisă de Busoni pentru pian. Era un rezultat surprinzător, cu toate că interpretarea nu era nici pe departe perfectă. La începutul primăverii a hotărât să-și îngăduie o paranteză romantică, studiind în sfârșit Nocturna nr. 3 de Liszt, mai cunoscută publicului larg cu titlul Vis de iubire. I s-a dedicat în întregime, cu bucurie și pasiune. În scurtă vreme a învățat piesa pe dinafară, apoi s-a concentrat asupra perfecționării pasajelor mai complicate.

Într-o zi, era absorbit complet de studierea unei cadențe când a auzit telefonul sunând. Chiar nu avea nevoie de întreruperea aceea. S-a ridicat fără chef, dar a alergat să răspundă, cum era obișnuit să facă, și nu și-a crezut urechilor când a recunoscut vocea lui Michele.

– Am să-ți dau o veste bună, i-a spus acesta rapid. Cred că, de data asta, am reușit. Pregătește-te să pleci spre sfârșitul lui mai într-un turneu doar în Italia, pe cele mai importante stadioane de fotbal.

Amos a rămas fără cuvinte: să creadă, să nu creadă? Mai bine să nu creadă! Însă, imediat le-a dat telefon soției, apoi părinților, ascunzându-și cu greu un entuziasm nestăpânit.

Totuși, prin minte i-a fulgerat deodată un gând, ca o săgeată otrăvită: chiar în acea perioadă urma să se desfășoare un curs foarte important de canto, condus de o celebră soprană italiană care îl încurajase și îl invitase călduros să ia parte la lecțiile ei. Ce era deci de făcut? La ce să renunțe? Ce soartă sadică se înverșuna împotriva lui? Erau cele dintâi ocazii, primele cu adevărat importante pentru cariera lui, și încă de la bun început era obligat să renunțe la una dintre ele.

Disperat, Amos s-a gândit la Ettore, ca să-i ceară un sfat, dar apoi, cunoscându-l bine, și-a închipuit imediat răspunsul lui. „În asemenea cazuri”, i-ar fi zis, „cel mai bun sfat pe care ți-l poate da cineva e să nu accepți sfaturi de la nimeni.” Atunci, și-a chemat tatăl și i-a expus chestiunea cu calm. Domnul Bardi a oftat și a părut cuprins și el de descurajare. Apoi, a zis:

– Amos, cred că tu trebuie să hotărăști singur, pentru că nimeni nu-și va lua responsabilitatea de a-ți da un sfat. În clipele hotărâtoare, fiecare este singur.

După ce i-a spus aceste lucruri, i-a trecut o mână prin păr, gest care i-a umplut inima de duioșie.

Nu se mai gândea acum la sine, ci la tatăl lui, care ar fi dat orice ca să-l vadă fericit și realizat. „Sărmanul tata!”, s-a gândit. A simțit imediat nevoia să-l consoleze:

– Oricum, ascultă, mai bine să ai două oportunități decât niciuna!

Apoi, continuând să mediteze, Amos și-a zis pentru sine: „Și dacă nu voi învinge această bătălie, îl voi obliga pe tatăl meu să muncească până când îl vor ține puterile. Nu! Asta nu-i corect! Dacă și de data asta va merge prost, îmi voi căuta un loc de muncă, orice, voi fi centralist, masor, voi încerca să susțin un concurs la bancă, dar situația asta trebuie să se termine cu orice preț!”.

Femeile, trebuie recunoscut, reușesc deseori să fie mai practice și mai expeditive decât oamenii. Așa se face că doamna Bardi și Elena au fost fără șovăire de acord sfătuindu-l pe Amos să opteze pentru propunerea lui Michele, care urma să dea roade concrete și imediate, care nici nu se puteau compara cu cealaltă, care costa bani și oferea doar promisiuni. Mâhnit și rușinat, Amos s-a hotărât deci s-o sune pe faimoasa și buna cântăreață pentru a-i comunica imediat decizia de a porni în aventura turneului, fără să-i ascundă niciunul dintre motivele care îl împinseseră în acea direcție. Doamna, cam iritată, i-a înșirat pe un ton de reproș avantajele pe care, după părerea ei, avea să le piardă pentru totdeauna; la sfârșit însă, a părut resemnată și, cu o anumită răceală, l-a salutat.

Zilele treceau, iar lui Amos, care trăia cu groaza că cineva se va răzgândi, i se păreau eterne. Doar un mic concert în teatrul din satul său îl mai despărțea de data plecării și, încă o dată, pentru o clipă s-a temut de ce era mai rău; la ora stabilită pentru repetiții, Amos a căzut pe neașteptate de pe scenă, însă din fericire s-a ales doar cu niște vânătăi. A doua zi, pe cât de fericit, pe atât de neîncrezător, a plecat, însoțit de Elena, spre Bassano del Grappa, unde, pentru prima oară, avea să cânte în duet cu Zucchero în ceea ce se considera a fi piesa de rezistență a concertului.

Lui Amos îi revenea chiar partea cunoscută marelui public grație interpretării magistrale a celui mai ilustru dintre tenorii lumii. Cum aveau să reacționeze la acea ingrată comparație cei aproape cincisprezece mii de spectatori care plătiseră un bilet?

Asta se întreba înspăimântat și sărmanul Amos înainte de a-și face apariția pe rampă, așezat la pian, pe o platformă acționată automat. Însă oamenilor le plac aproape întotdeauna noutățile; de aceea, primele note ezitante ale necunoscutului tenor au fost primite cu o adevărată ovație. La sfârșitul piesei, publicul părea efectiv ieșit din minți. Cincisprezece mii de voci asurzitoare țipau, acoperind până și volumul exagerat al enormelor amplificatoare, iar în ziua următoare, pe pagina dedicată spectacolelor într-un cotidian cunoscut apărea un titlu menit să rămână întipărit în amintirea întregii familii Bardi: Amos Bardi nu îl dezamăgește pe maestrul Pavarotti.

Emoționat și mișcat aproape până la lacrimi, Amos câștigase în cele din urmă prima lui bătălie adevărată.

Din volumul în curs de apariție la Editura Curtea veche. Traducere de Cornelia Dumitru

Subiecte #Bocelli#Muzica