Nadaismul, mișcare literară apărută în Columbia, în 1958, inițiată de Gonzalo Arango, va deveni, de la începutul anilor ’60 una dintre orientările cele mai importante ale avangardei literare latino-americane, aducând un suflu nou și un spirit profund inovator în peisajul cultural al acestei zone. Declarând de la bun înceut că scopul lor nu este acela de a distruge ordinea literară stabilită și consacrată a Columbiei, ci de a discredita această ordine, reprezentanții nadaismului (termen derivat de la cuvântul spaniol “nada” – “nimic”) sunt protagoniștii unei lupte susținute împotriva vechiului canon și a vechii ierarhii estetice columbiene. Ei vor încerca, astfel, să combată violența care ajunsese să domine țara în acei ani. Și vor face asta, cumva, cu aceleași arme, adică vor promova un discurs literar virulent, caracterizat de o poezie considerată adesea brutală sau excesiv de dură, dar având ca menire tocmai alinarea suferințelor unei națiuni sfâșiate de lupte fratricide și marcată de corupție și de traficul de arme sau de influența cartelurilor drogurilor. Nu se mai face nimic prin vorbe frumoase, ci dimpotrivă, printr-o duritate asumată ca atare a discursului și a aparițiilor publice ale membrilor marcanți ai grupării, toate tinzând a duce la extrem convențiile consacrate, precum și clișeele de limbaj sau de comportament anterioare, supuse exclusiv legilor unui localism exotic și lipsit de profunzime și de a face, astfel, să renască ce se mai poate – și ce mai merită – din literatura de până atunci. “Nadaismul, într-un sens foarte restrâns, este o revoluție a formei și a conținutului ordinii spirituale dominante din Columbia. ș…ț Exercițiul poetic este lipsit de orice funcție socială sau moralizatoare, este un act care își e sieși suficient, cel mai inutil dintre toate atributele spiritului creator. Poezia este, în esență, o aspirație spre frumusețea solitară”, scria Gonzalo Arango în Primul manifest al nadaismului, publicat în anul 1958, la Cali.

Nadaismul încearcă să răspundă violenței lumii columbiene prin violența limbajului poetic, un răspuns al cercurilor intelectuale ale tinerilor (răspuns venit, e adevărat că abia după zece ani), la lipsa de logică a acțiunilor grupărilor politice columbiene, fie ele liberale sau conservatoare, care culminaseră cu asasinarea, în 1948, în plin centru al capitalei Bogotá, a liderului liberal-socialist Jorge Eliecer Gaitan. Noua orientare estetică devine, așadar, nu atât o mișcare a unor spirite teoretice, ci a unora revoluționare, iar ea va depăși în scurt timp previziunile sumbre pe care reprezentanții academismului columbian le făcuseră imediat după apariția Manifestului semnat de Arango. Numele lui Sartre, Breton, Kierkegaard, Gide sau Mallarmé sunt frecvent invocate de toți membrii tinerei și efervescentei grupări, pentru a da consistență idealurilor lor, atât de diferite de cele ale lumii literare “anchilozate” (după cum o numeau ei cu o nedisimulată plăcere) din Bogotá. Însă interesant rămâne amănuntul că aceste nume nu sunt considerate de nadaiști drept fundamente strict estetice, ci ele le sunt necesare tocmai în ceea ce privește atitudinea față de realitate pe care au avut-o precursorii lor recunoscuți. De aici profundul spirit rebel care domină toate manifestările lor – căci gruparea va rămâne, în paranteză fie spus, de la început și până la sfârșit suficient de eterogenă, atât în ceea ce privește aspectele teoretice, cât și latura practică a noului tip de discurs literar. Considerat, după cum se autointitula, “noul profet al obscurității poetice”, Gonzalo Arango va reuși, totuși, să adune în jurul lui o serie de tineri creatori, legați de lumea provinciei, iar nu de cercurile pretins selecte din Bogotá. Astfel, se vor afirma Fernando Arbelaez, Eduardo Carranza, Rafael Maya și, desigur, nu în ultimul rând, Armando Romero, care, deși cel mai tânăr dintre aceștia (născut la Cali, în 1944), este cel care, la scurtă vreme de la împlinirea a cincizeci de ani de la publicarea manifestului grupării, va realiza o excelentă Antologie a nadaismului, cititorii având posibilitatea de a evalua, acum, efectele pe care orientarea aceasta le-a avut asupra spațiului cultural columbian, dar și asupra întregului climat cultural latino-american.

Considerând nadaismul “un soi de expresie a avangardei ajunsă cam prea târziu în peisajul Americii de Sud” – și tocmai de aceea confundată de unii critici cu manifestările tardive ale suprarealismului – Armando Romero reușește să explice, într-un excelent studiu intorductiv al acestei antologii, numeroase dintre aparentele contradicții ale unei orientări literare pe nedrept trecute cu vederea de istoriile recente ale literaturii latino-americane. Și, în egală măsură, să descrie, pentru prima dată corect și coerent – și, desigur, din interior, însă beneficiind și de necesara perspectivă a timpului scurs de la tumultuoșii ani ’50-’60 – contextul care a determinat apariția unor creatori care se considerau ei înșiși “nebuni, geniali și periculoși”, dar și să pună în fața cititorului zilelor noastre o serie de texte poetice remarcabile semnate de Jaime Espinel, Jan Arb, Dario Lemos, Alberto Escobar, Jotamario Arbelaez, Gonzalo Arango sau Armando Romero însuși și care se cer, desigur, acum, la jumătate de secol de la apariție, evaluate în mod adecvat.

Antología del nadaismo. Edición y prólogo de Armando Romero, Sibilina, Sevilla, 2009