Dame Hilary Mantel s-a născut în Derbyshire, England, pe 6 iulie 1953. Printre cărțile ei se numără Eight Months on Ghazzah Street (1988); Fludd (1989), câștigător al Winifred Holtby Memorial Prize, Cheltenham Prize și Southern Arts Literature Prize, A Place of Greater Safety (1992), câștigător al Sunday Express Book of the Year award; A Change of Climate (1994); An Experiment in Love (1995), câștigător al Hawthornden Prize pe anul 1996; Beyond Black (2005), aflat pe lista scurtă pentru Commonwealth Writers Prize (2006) și pentru Orange Prize for Fiction (2006) și pe lista scurtă la Man Booker Prize. Romanul Wolf Hall (2009), prima parte a unei trilogii dedicate ascensiunii și decăderii lui Cromwell, îi aduce Man Booker Prize și National Book Critics Circle Award. În 2012 apare urmarea romanului Wolf Hall, O regină pe eșafod (Bring Up The Bodies), pentru care îi este acordat un al doilea Man Booker Prize, dar și Costa Book Award.
„Scriitura lui Hilary Mantel are ceva somptuos, surprinde perfect splendoarea catifelată a epocii Tudor.“ The Telegraph
*
* *
În anul 1535, Thomas Cromwell, fiul unui fierar, a ajuns departe de originile lui modeste. Principalul sfetnic al lui Henric al VIII-lea, el s-a înălțat în rang odată cu Anne Boleyn, a doua soție a lui Henric, de dragul căreia el a rupt-o cu Roma și și-a creat propria-i biserică. Însă faptele săvârșite de Henric au obligat Anglia să se izoleze periculos de mult, iar Anne n-a izbutit să facă ce promisese: să poarte în pântec un fiu care să consolideze dinastia Tudor. Când Henric vizitează Wolf Hall, Cromwell îl vede cum se îndrăgostește de tăcuta și urâțica Jane Seymour. Sfetnicul înțelege îndată că în joc este nu doar plăcerea regelui, ci și siguranța poporului. Înțelept și versatil, se va vedea nevoit să găsească o strategie pentru a dezlega deopotrivă firele încurcate ale vieții amoroase de la curte, dar și pentru a-și conserva propriul statut și a se menține în grațiile regelui.
Relația lui cu regina, când vara se încheie oficial, este prudentă, nesigură și plină de neîncredere. Anne Boleyn are acum treizeci și patru de ani, o femeie elegantă, atât de elegantă, încât frumusețea nici nu mai contează. Deși pe vremuri avea curbe feminine, acum este doar unghiuri. Pe alocuri mai are urme din strălucirea ei întunecată, acum puțin mai ștearsă și scorojită. Ochii ei remarcabili, închiși la culoare, au următorul efect asupra oamenilor: aruncă o privire fugară spre chipul bărbaților, apoi expresia îi piere de pe față, de parcă ar fi nepăsătoare, indiferentă. Pe urmă vine o pauză, poate doar o respirație. Iar apoi, de parcă ar fi silită, ea își ațintește iarăși privirea asupra lui. Ochii zăbovesc pe chipul lui. Îl studiază. Îl studiază de parcă ar fi singurul bărbat din lume. Parcă l-ar vedea pentru prima oară și s-ar gândi la tot ce-ar putea să facă cu el, la toate variantele la care nici el nu cutează să spere. Victimei sale i se pare că această clipă durează un secol, iar fiorii îl trec pe șira spinării. Deși în realitate trucul este rapid, banal, eficient și ușor de repetat, bietului om i se pare că acum el este diferit de ceilalți bărbați. Râde în sinea lui. Se umflă în pene. Parcă devine mai înalt. Parcă s-ar tâmpi puțin.
El a văzut-o pe Anne cum face asta cu nobili, oameni de rând, ba chiar și cu regele. Le vezi gura cum se cască nițeluș, iar pe urmă el îi devine supus. Îi merge aproape de fiecare dată; însă la el n-a ținut. Femeile nu-i sunt indiferente, Dumnezeu îi e martor, doar Anne nu-l atrage deloc. Asta o scârbește; ar fi fost mai bine ca el să se prefacă. A ajutat-o să devină regină, iar ea l-a ajutat să devină preot, dar acum nu se înțeleg bine, sunt amândoi vigilenți, se pândesc unul pe celălalt ca să vadă cel mai mic semn al adevăratelor sentimente, pentru a căpăta un avantaj: parcă doar ipocrizia i-ar face să se simtă în siguranță. Dar Anne nu se pricepe prea bine să-și ascundă sentimentele; ea este iubita zbuciumată a regelui, ba e furioasă, ba veselă. În vara asta au fost momente când i-a zâmbit complice pe ascuns sau s-a strâmbat la el pe ascuns, pentru a-l avertiza că regele este mânios. Însă uneori l-a ignorat sau i-a întors spatele, și-a îndreptat ochii negri spre altă parte a camerei.
Ca să înțelegem cum stau lucrurile – dacă putem înțelege ceva – este nevoie să ne întoarcem în primăvara trecută, când Thomas More încă mai era în viață. Anne l-a chemat pentru a discuta despre diplomație: subiectul era un contract nupțial, un prinț francez pentru fiica ei bebeluș, Elizabeth. Dar francezii n-au prea fost dispuși să negocieze. Adevărul este că nici măcar acum nu acceptă pe deplin faptul că Anne e regină, nu sunt convinși că fiica ei e legitimă. Anne știe ce se ascunde sub această rezervă a lor și, într-un fel e vina lui, a lui Thomas Cromwell. L-a acuzat pe șleau că o sabotează. Lui nu-i plăceau francezii și nu își dorea alianța, a susținut ea. Nu a refuzat el să traverseze marea ca să discute personal ? Francezii erau dornici să negocieze, spune ea.
– Și te așteptau, ești secretar principal. Iar tu ai spus că ești bolnav, așa că fratele meu a trebuit să se ducă în locul tău.
– Și a avut un eșec, a oftat el. Foarte trist.
– Te cunosc, a spus Anne. Nu ești niciodată bolnav, doar dacă vrei să fii, nu-i așa ? Și pe lângă asta, simt cum ești tu de fapt. Crezi că, dacă ești în oraș, nu la curte, noi nu știm ce faci. Dar eu știu că tu ești în relații prea cordiale cu trimisul împăratului. Știu că Chapuys este vecin cu tine. Însă oare doar din acest motiv servitorii lui și ai tăi sunt tot timpul ba pe la tine, ba pe la el ?
În ziua aceea, Anne era îmbrăcată în roz și gri-albăstrui. Culorile ar fi trebuit să-i dea un aer fecioresc, plin de prospețime; dar el nu s-a putut gândi decât la măruntaie întinse, organe interne, măruntaie și mațe, intestine gri-rozalii, care ies șerpuind dintr-un trup viu; trebuia să trimită la Tyburn încă o tranșă de călugări recalcintranți, pe care călăul să-i taie și să-i eviscereze. Erau trădători și își meritau moartea, dar aceasta este o moarte mult prea crudă. Perlele din jurul gâtului ei lung lui i s-au părut mici broboane de grăsime, iar Anne, pe când se certa cu el, le răsucea din când în când cu mâna; el își ațintea ochii asupra vârfului degetelor ei, iar unghiile străluceau aidoma unor cuțite.
Și totuși, așa cum îi zice lui Chapuys, atâta timp cât mă aflu în grațiile lui Henric, m-aș mira ca regina să-mi poată face vreun rău. Are râcile ei și micile ei furii; e volatilă, iar Henric știe asta. Asta îl fascinase pe rege, să cunoască pe cineva atât de diferit de blondele acelea blege și amabile, care trec prin viața bărbaților fără să lase nici o urmă. Însă acum, când Anne își face apariția, el pare uneori agasat. Îi poți vedea privirea cum se golește când ea începe să bată câmpii, iar, dacă nu ar fi un gentleman desăvârșit, și-ar trage pălăria peste urechi.
Nu, îi zice el ambasadorului, nu Anne mă deranjează; ci bărbații pe care îi strânge în jurul ei. Familia ei, tatăl său, contele de Wiltshire, căruia îi place să i se spună „Monsenior“ și fratele ei, George, lordul Rochford, pe care Henric l-a inclus printre getleman-ii din suita lui personală. George a fost adus de curând în suita regelui, pentru că lui Henric îi place să stea printre oamenii cu care s-a deprins, care îi sunt prieteni din tinerețe; din când în când cardinalul îi izgonea, dar ei se strecurau înapoi, ca pecinginea. Pe vremuri fuseseră tineri camarazi, flăcăi plini de entuziasm. Un sfert de secol s-a scurs de atunci, iar acum sunt cărunți sau pe cale să chelească, fleșcăiți sau burtoși, abia se țin pe picioare sau și-au pierdut câteva degete, dar sunt la fel de aroganți ca un despot și au inteligența la fel de sofisticată ca un stâlp. Iar acum au mai apărut câțiva pui, Weston, George Rochford și alții de aceeași teapă cu ei, pe care Henric i-a luat sub oblăduire, fiindcă are impresia că-l mențin tânăr. Bărbații aceștia – și cei bătrâni și cei tineri – stau cu regele de când se trezește până se culcă, în tot timpul lui liber. Stau cu el și când își face nevoile, și când se spală pe dinți și scuipă într-un lighean din argint; îl șterg cu prosoapele, îi leagă șireturile la pieptar și brăcinari; îi cunosc trupul, orice pistrui sau aluniță, orice fir țepos din barbă și pot trasa harta cu insulele de sudoare când iese de pe terenul de tenis și își smulge cămașa de pe el. Știu mai multe decât ar trebui, la fel de multe ca medicul sau spălătoreasa lui și discută despre ce știu; știu când o vizitează pe regină pentru a se strădui să vâre-n ea un fiu sau când, vinerea (ziua când nici un creștin nu se împreunează) visează la o femeie-nălucă și își pătează cearceaful. Își vând scump cunoștințele: vor în schimb servicii sau vor să li se ignore micile nelegiuiri, au impresia că sunt deosebiți și vor ca tu să recunoști asta. Încă de când el, Cromwell, a intrat în serviciul regelui, i-a potolit, le-a gâdilat orgoliile, i-a lingușit, căutând mereu o cale de-a le ușura munca, un compromis; dar, uneori, când vreme de o oră îi blochează accesul la regele lui, ei nu-și pot șterge rânjetele de pe chip. Probabil că m-am străduit cât am putut să le fac pe plac. Acum și ei trebuie să-mi facă pe plac, căci altfel o să-i dau afară.
Traducere din engleză de Carmen Toader, Humanitas fiction 2015, Colecția Raftul Denisei