Am tot auzit în spațiul public luări în derâdere cu țintă precisă: acele femei mai în vârstă, existente mai peste tot în bisericile de la noi, femei care „le știu pe toate”, îți dau lecții despre cele sfinte și despre cum să te comporți, te mai și mustră uneori. Recunosc, eu însumi am scris uneori ori am rostit oarece ironii cu referire la acest fenomen. Până într-o zi, acum patru ani, când, aflat la Anvers (Belgia), am realizat că bisericile de acolo duc lipsă de „babe ortodoxe” – mă refer la aspectele pozitive aduse de prezența acestor persoane, adică de ceea ce este mai puțin vizibil.
Pe scurt, la noi bisericile sunt deschise întrucât încă există persoane (pot fi la fel de bine și bărbați) dispuse să stea ore în șir la intrare ori la pangar – beneficiile materiale fiind minore, de cele mai multe ori. În Occident, bunăstarea a transformat acest lucru în incertitudine. Mi s-a întâmplat, spuneam, chiar la Anvers să constat: o splendidă biserică (catolică) era deschisă doar câteva ore și numai în anumite zile ale săptămânii (în afara duminicii, când se săvârșea o liturghie). De ce, am întrebat? Fiindcă cei care păzesc valorile bisericii vin acolo pe bază de voluntariat și sunt puțini, mi s-a răspuns.
Un alt aspect l-am realizat de curând, acum câteva zile, participând la o liturghie la celebra mănăstire ortodoxă din Essex (Marea Britanie) – loc de unde provine și monahul Rafail Noica. Înainte de a începe slujba văd intrând în biserică o bătrânică sprijinindu-se în cârje cu ambele mâini. Se duce încet-încet într-un colț din spatele bisericii, unde aveam să aflu că este corul. Nu mi-a venit să cred, când a începul slujba, a lăsat cârjele deoparte și, în picioare, cu o energie nebănuită, bătrânica s-a dovedit a fi chiar dirijorul corului și persoana care cânta cel mai însuflețit. Să mai spun că majoritate laicilor care participau la liturghia de acolo, alături de călugări și călugărițe – Mănăstirea din Essex, fiind până de curând singura mănăstire ortodoxă din Marea Britanie, este mixtă – erau greci și români.
Am primit o bună lecție: abia la distanță de țară am realizat cât de necesare sunt aceste bătrânici, poate prea voluntare, uneori, poate inadecvate – dar aceste din urmă remarci sunt secundare. Esențialul este că sacrificiul acestor oameni (care poate avea, desigur, și explicații sociologice, și antropologice etc) ne ține încă vii, uniți. Și ne salvează tradiția.
Dacă tradițiile populare s-au transmis preponderent prin femei, de ce să nu acceptăm că și atmosfera aceasta care asigură prezervarea tradiției Bisericii este, în bună măsură, întreținută de femeile mai în vârstă de care – cel puțin în România – bisericile ortodoxe sunt arhipline?
…Ce sens poate avea un astfel de text exact în zilele marii sărbători a Învierii Domnului? Pentru că prototipul „babei ortodoxe” sunt femeile mironosițe, primele care au aflat vestea incredibilă a Învierii lui Iisus. Ori poate că modelul suprem să fie chiar Fecioara Maria? Maria Magdalena, Maria (mama lui Iacov) și altele, în funcție de Evanghelia la care facem referire, după ce-l însoțiseră pe Iisus în drumurile Sale, după ce asistaseră, efectiv, pline de durere, la Răstignire, s-au dus la Sf. Mormânt pentru a unge cu ulei trupul Mântuitorului, după tradiția locului, pentru a-L îmbălsăma. Devotamentul lor total le-a făcut să fie primele din această lume care au aflat din gura îngerului despre Învierea Domnului…
Nu întâmplător, Biserica aduce în prim plan aceste personaje-model, iar a treia duminică de după Paști este dedicată femeilor mironosițe – omagiindu-se prin aceasta simplitatea, devotamentul, jertfa mamelor, bunicilor, a femeilor singure dedicate fără rest lui Hristos și Bisericii, chiar dacă nu sunt călugărițe.
Dacă inegalabilul Petre Țuțea considera „baba ortodoxă” mai presus decât un laureat al Nobelului, aceasta ne mută în alt registru. În mod evident, astfel comparații nu se fac, fiecare vine în lume cu rostul său și cercetătorul aspirant la Nobel, și credinciosul simplu, aspirant la Mântuire. Țuțea are dreptate însă: și cercetătorul de geniu, și credinciosul simplu sunt egali în fața lui Dumnezeu. Gândurile mele de mai sus abordează o altă poziționare – mă refer strict la implicațiile sociale și bisericești ale „babei ortodoxe”. Cert este că se cere o reevaluare a prezenței „babei ortodoxe” în Biserică, în relația spațiului public cu Biserica.
Dincolo de aspectele hilare ori deplasate – n-are rost să ne prefacem că n-ar exista, o mai fermă implicare educativă a clerului, se impune în astfel de cazuri – o privire sinceră ne va face să descoperim nenumărate „babe ortodoxe” a căror dedicație totală către Iisus le transformă în persoane cu viață îmbunătățită. Nu știu dacă pentru tinerii de astăzi mai pot fi un model, dar, cu siguranță, sunt niște martori ai unor vremi pe cale să apună. Iată de ce „baba ortodoxă” este prima din istorie care a aflat și, poate, a rostit „Hristos înviat!”…