Ne învârtim într-un cerc vicios. Criza blochează investițiile. Blocajul investițional restrânge afacerile și obligă atât bugetul, cât și companiile să reducă plata muncii. Mai departe, forța de muncă rău stimulată întreține o evidentă stare de moleșeală. Cercul se închide cu lovitura cea mai năpraznică, pe care o încasează bunăstarea populației.
De fapt, lovită e munca. Iar munca, dezorganizându-se, lasă calea liberă ca lovitura să fie primită drept în plex de către bunăstare. Am văzut deja, în două comentarii precedente, consecințele dezorganizării muncii: astăzi, în România, prea puțini oameni muncesc. Dar nici calitatea muncii nu e cea dorită.
Bunăstare înseamnă securitate alimentară, locuințe, echilibru între oferta totală de mărfuri de pe piață și cererea solvabilă, servicii curente, ocrotirea sănătății, învățământ, posibilități extinse de petrecere a timpului liber și multe altele. Ca să avem toate aceste bunuri și servicii – și să simțim prezența lor în cele mai multe case – e nevoie de mai mulți bani scoși din muncă performantă. Banii sunt însă puțini pentru că nouă ne lipsesc câteva chei de la tezaurul bunăstării. Le-am avut cândva, în unele perioade istorice – îndeosebi în anii închegării României moderne, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și în anii interbelici – dar le-am pierdut.
Lucrul bine făcut e prima dintre aceste chei pierdute. România are, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină și revoltător de rar. Nevoia de a-și forma un nucleu puternic și sănătos de lucrători performanți, de la manageri la meseriași, un milion, poate chiar două, care să împingă economia în sferele eficienței, productivității și profitabilității, trăgând după ei alte milioane de salariați, de lucrători “de rând”, pe care să-i scoată din vălmășagul muncii la întâmplare și să-i atragă în înfăptuiri bine organizate, desfășurate sub semnul Sfintei Performanțe. Această nevoie vitală nu este încă însoțită de un proiect național viabil. Din acest motiv, vocația lucrului bine făcut a fost înlocuită treptat cu o păcătoasă convingere că… merge și lucrul făcut oricum.
Competiția economică e o altă pierdere dureroasă. Noi nu vom obține bunăstarea dorită atâta vreme cât nu vom avea, în economia românească, o competiție puternică. Acum, nu numai că nu avem competiție, dar nici nu simțim strădania care s-o pună pe roate. Anemia concurenței ne-a costat și ne costă scump. Vechi reflexe fac din concurență un balaur temut. Atât de temut încât, în condițiile în care avem o lege a protecției concurenței, nu avem și concurență. Vor curge încă multe resurse interne pe apa Sâmbetei până când vom avea și un climat prielnic competiției economice. Deși în România sunt în vigoare mai multe legi, apărute din 1990 încoace, ce au prevederi pentru încurajarea concurenței, nu i s-a pus capăt amânării la nesfârșit a acestei curse vitale pentru noi: concurența. Dacă, bunăoară, nenumărate “creiere” plecate din țară de-a lungul anilor, ce s-au impus în renumite companii din lumea mare și produc valori adăugate pentru țările lor adoptive, ar reveni acasă în aceste timpuri grele, e aproape sigur că n-ar putea să fie nici pe departe la fel de productive. Pentru că, aici, ar găsi greu suflul necesar competiției.
Restructurarea este o altă cheie pierdută. Încercările de a fi înlocuită cu copii n-au lipsit. Și nu lipsesc. Cum însă copiile nu se potrivesc, avem astăzi mari restanțe în procesul de restructurare. Un proces care, acum, nu poate fi rupt de efortul făcut pentru ieșirea din criză. Dar, în același timp, de o restructurare radicală noi avem și vom avea absolută nevoie pentru dezvoltarea sănătoasă a societății. Fiindcă economia românească nu mai poate fi lăsată pradă conjuncturilor; nu ne mai putem lăsa legănați de visuri de prosperitate fără a însoți aceste visuri de productivitate și de eficiență. Iar fără restructurare nu vom avea nici productivitate, nici eficiență.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.