Sărbătorile Paștelui aduc întotdeauna o anume pace sub Cerul creștin. Așa cum – pentru un ochi atent – duminica nu locuim nicidecum în aceeași atmosferă spirituală precum locuim în celelalte zile ale săptămânii, fie acestea și zile libere, tot astfel marile sărbători creștine vin cu o binecuvântată amprentă particulară, fapt sesizat și în tradiția noastră folclorică, pe care, în timp, a fost intim altoită tradiția creștină.
Fiind cea mai mare sărbătoare creștină de peste an, Sărbătoarea Paștelui și întreg alaiul de sărbători pregătitoare, dar mai ales cele următoare Învierii Domnului, te îndeamnă mai puternic ca nicicând pe parcursul anului spre asumarea Bucuriei vieții întru Hristos.
M-am întrebat uneori în ce ar putea consta, care ar putea fi ortodoxia viitorului – de peste 50, 100, 200 de ani, să spunem. Întrebare aproape de prisos pentru cel care așteaptă mântuirea, de altfel. Prin aceasta ortodoxia a rămas ortodoxie – neschimbându-se deloc de două milenii, o să mi se răspundă prompt și aspru…
Este răspunsul cel mai la-ndemână. Căci, în realitate, marii teologi ori cercetători ai istoriei Bisericii o să-ți spună că întotdeauna au existat dinamici mai mult sau mai puțin vizibile – și la nivel liturgic, și canonic, și ecleziastic ș.a.
Dar cel mai important reper sunt oamenii. O perspectivă antropologică dă la iveală nenumărate constante, dar și semnificative mutații. Adesea marii duhovnici sunt nemulțumiți de faptul că epoca în care ei trăiesc nu o egalează în sfințenie pe cea a înaintașilor lor direcți. Să fie aceasta numai un exercițiu de smerenie ori numai un artificiu retoric?
Așadar poate că suntem îndreptățiți să avem niște așteptări, să facem câteva proiecții. Așa cum se practică la scară amplă și cu instrumente profesioniste pentru domeniile economic, politic, medical etc. Nu putem „lua în calcul” aici probabile noi hierofanii – acestea sunt suprizele pe care Dumnezeu i le păstrează omului și se înscriu în registrul frumuseții și miracolului acestei lumi…
…Cu siguranță, fiindcă omul este sub vremi, ortodoxia va fi tributară în continuare politicului. Dacă nu se vor petrece schimbări dramatice, noi cataclisme naturale ori social-economice generate – sau nu – de vreun război mondial, această parte de Cer sub care locuiesc majoritatea creștinilor ortodocși are câteva șanse reale de recalibrare întru Duh.
Prima ar fi generată de posibilitatea întrunirii unui – apropiat și proiectat pentru anul 2016 – Sinod Panortodox care să reașeze viața ortodoxiei mai aproape de Duhul primelor veacuri, chiar dacă se va porni și de la realitățile veacului de astăzi. Aceasta ar putea atrage o reapropiere – naturală – de Vatican. Cu siguranță, vor exista și convulsii, disidențe, manipulări, temeri, așa cum au tot fost de o mie de ani încoace. Cu toate acestea, la limita luminoasă este de așteptat ca liderii celor două mari confesiuni creștine, catolică și ortodoxă (la care sunt șanse a se alătura într-o primă instanță și anglicanii), să realizeze că există prea puține lucruri care să-i îndepărteze comparativ cu cele ce îi țin împreună. Colaborarea lor ar putea fi din ce în ce mai apropiată – nu știm dacă chiar până la comuniune liturgică…
Nota bene: Nu poate fi vorba de o aceeași pălărie, de un conducător unic, precum greșit i se atribuie acest rol Papei – iată o inepuizabilă sursă de (auto)manipulări, chiar dacă se bazează și pe o istorie care a alimentat abundent aceste temeri prin gesturi neinspirate ale tuturor părților –, ci pur și simplu se va cădea de acord asupra unor priorități. Dacă politicul nu va bruia major, mai ales dinspre Biserica Rusiei, aceste reașezări, aceste reveniri la o matcă firească, dar la o altă cotă spirituală, poate mai înseninată, poate întremată de trezvie, par posibile și rezonabile în orizontul de timp al acestui secol…
Se tot spune că măcar creștinii trebuie să fie uniți în fața pericolului reprezentat de islam. Personal cred că este un dram de adevăr în aceasta, dar numai dacă facem referire la islamul radical, care se îndepărtează de însăși esența sa spirituală (lucru perfect valabil, neîndoielnic, și pentru creștinismul ultraconservator).
Pericolul real este în altă parte: secularizarea halucinantă, agresivă, care atrage îndepărtarea omului de Dumnezeu, îndepărtarea omului de om, îndepărtarea omului de Creație prin distrugerea masivă a acesteia. Dincolo de liturgic, dincolo de Duhul prezent în firidele marilor confesiuni, precum o unică apă freatică, aceasta poate fi „platforma” comună care ar putea să apropie semnificativ confesiunile creștine majore, păstrând totodată o distanță confortabilă care să nu dizolve identitățile, atât de prețioase.
Cum va fi creștinul de mâine? Putem medita și la aceasta pornind – parțial – de la ceea ce se petrece la nivel social, economic, științific, antropologic astăzi.
Așa cum bicicleta nu a dispărut după apariția mașinii, tot astfel poate că Biblia și marile texte creștine vor putea fi citite, studiate, asimilate rugăciunii, și pe hârtie sau un înlocuitor al acesteia, dar și pe dispozitive (electronice, cuantice ș.a.) din ce în ce mai sofisticate pe care astăzi le vedem în anumite filme SF. Nimic spectaculos, căci omul va continua să aibă un suflet dornic să-și răspundă întrebărilor existențiale, deși știința și tehnologiile viitoare ar putea interfera primejdios cu lăuntrul său, chiar abuziv (androizii ori entitățile umanoide create în laboratoare pot deveni o realitate concretă într-un orizont de timp mai apropiat decât ne imaginăm).
Există în anumite locuri pe glob, inclusiv în România, biserici ale căror clopote sunt acționate prin telecomandă, ceea ce este banal astăzi. Până la ce distanță se va lăsa spațiul sacru „invadat” de noile tehnologii? – iată o permanentă întrebare a anilor din urmă și, mai cu seamă, a celor ce vin. Suntem pregătiți a ne ruga în biserici virtuale (construite în spațiul electronic) ori în capele-holograme de pe viitoare nave cosmice? Este o întrebare gravă, căci își caută răspunsurile pe tărâmul liturgic, pe cel canonic, pe cel al antropologiei creștine ș.a.m.d.
Interferența omului cu uriașele schimbări generate de genetică, biologie etc. va aduce noi și inimaginabile provocări. Așa cum astăzi este banal un transplant de inimă – iar Bisericile ortodoxe au acceptat această revoluție –, tot astfel se pun probleme din ce în ce mai aspre generate de interferența științei și tehnologiilor de mâine cu constantele religiei creștine.
…Opacitățile vor aduce noi disidențe, permisivitatea extremă, abordarea lejeră ne vor îndepărta de spiritualitatea autentică. Navigând între Scilla și Caribda, aceste provocări s-ar putea să fie mult mai periculoase și mai serioase decât atentatele – gravissime, evident – teroriste islamice din istoria recentă.
Limitele antropologiei creștine trebuie cunoscute și asimilate până la ultimii parametri. Tocmai pentru a reuși ulterior o bună și demnă păstrare întru Hristos a ființei umane – indiferent că vom avea de-a face cu o persoană ale cărei organe vor fi înlocuite masiv, pentru a o însănătoși ori a-i lungi viața (în fine, dacă este să luăm în serios ceea ce se înțelege prin „viață”, într-un registru minor, astăzi), indiferent de modalitățile în care genetica va revoluționa noțiunea de „părinte” etc. Căci se întâmplă în mod curent evenimente răscolitoare: astăzi, prin inseminarea artificială, se nasc deja copii cu 3, chiar 4 părinți. Religia creștină nu are încă răspunsuri ferme, rezonabile, unitare la toate acestea și este somată să le caute.
Nu în ultimul rând, călătoriile în Cosmos, dar și nenumăratele evenimente consemnate de-a lungul istoriei terestre (re)cunoscute vor aduce în conștiința planetară, oficial, de această dată, foarte probabile contacte cu civilizații extraterestre, intraterestre ori din universuri paralele. Oficial, bună parte din ortodocși, dacă sunt întrebați astăzi despre acest subiect, scot din mânecă un răspuns șablon, clasic: neagă existența unor posibili semeni pe alte planete, ba chiar îi diabolizează. Este foarte lejer să diabolizezi ceea ce nu înțelegi ori nu accepți (încă). Povestea este cu mult mai gravă – indiferent ce rol va fi fost să fi jucat vreo astfel de civilizație în istoria omenirii de ieri, de mâine…
Alexandru (Codin) Mironescu, membru important al mișcării Rugul Aprins, nota în 1967 în jurnalul său (deocamdată, inedit): „Filosofia grecească: al doilea Vechi Testament”. Un foarte căutat duhovnic creștin ortodox român al secolului XX (nu vreau să-l numesc acum, și-așa sunt prea nonconformiste rândurile de față) spunea că poate va veni vremea ca, așa cum s-a inspirat din filosofia greacă, creștinimul să preia ziditor și anumiți vectori aparținînd filosofiilor (căilor) orientale…
Tocmai fiindcă timpul are mai multe sensuri de „curgere”, puțini se gândesc că și Viitorul poate fi o sursă de inspirație, un fel de „Vechi Testament”, un fel de „Filosofie grecească”…
Viitorul cel ziditor – ca revelație, alături de revelațiile „Noului Testament” – acesta din urmă aflat într-un Prezent continuu…
Observație: nu înseamnă că, prin schițarea celor de mai sus, subsemnatul ar avea și răspunsuri, nici că aș pleda pentru anumite soluții gata făcute. Părerile personale n-au nicio valoare în acest context. Importante sunt răspunsurile pe care Duhul ni le va dărui prin ruga ierarhilor și teologilor care sunt chemați spre a medita la toate acestea. Dar există totuși o condiție: comuniunea. Aceasta și este, din păcate, marea problemă a ortodoxiei, comparativ cu catolicismul: atomizarea, lipsa comuniunii reale inter-ortodoxe, fapt subliniat recent și de Patriarhul Ecumenic.
La nivel individual, există și răspunsuri sine qua non, pentru un om credincios, de pildă: existența lui Dumnezeu și a Fiului Său Iisus Hristos care a fost răstignit, a murit și a Înviat – este și rămâne una dintre certitudini.
Unii se vor baricada în firide ale timpului (pretins) tradițional, precum procedează astăzi comunitățile nord-americane amish (de doctrină anabaptistă), rămase captive în sec. XVII-XVIII, care refuză până și folosirea electricității. Punctual, prin pustnici măcar, este chiar păcat ca tradiția ascetică ortodoxă să accepte bruiajele postmoderne, refuzul „ofertelor” acestei lumi este perfect natural. Ce se va petrece însă cu marea masă de oameni care se va încăpățâna să (se) rămână/pretindă creștină într-o lume în care diferența dintre realitatea virtuală și cea firească va fi din ce în ce mai greu de realizat? Cât de creștini vor (mai) fi cei care se vor lăsa prinși de „ofertele” acelei lumi? Vom avea oare un creștinism cu „mai multe viteze”!?
Teoretic, antropologia creștină ne va putea scoate din orice fel de impas dacă vom ști să avem ochii duhovnicești (spirituali) deschiși, dacă va fi cultivat discernământul.
În fine, pentru mine, una dintre sursele nesecate de a învăța despre creștinism, despre spiritualitate, în general, o reprezintă tinerii, adolescenții, și mai ales copiii. Mai cu seamă cei din urmă – poate fiindcă, alături de sfinți, locuiesc cel mai aproape de Hristos. Până să se maturizeze și să deprindă toate amneziile și reflexele noastre. Ei sunt ortodoxia, next generation…