Există în Brașov un preot care slujește la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din centrul orașului, în Piața Sfatului, care se bucură de respectul și prețuirea comunității și care, vreme de câțiva ani, a fost secretarul personal al Patriarhului Teoctist. Se numește Cristian Muntean. Îl cunoștea, cum el însuși a mărturisit mai demult, „din copilărie, de când îl vizita pe bunicul meu. Acesta din urmă a fost episcop la Oradea, iar cu Prea Fericitul se mai întâlnea la noi acasă. Primele amintiri legate de el le am de pe la vârsta de cinci ani, iar pe atunci îl percepeam tot așa cam ca pe un bunic. Nu era foarte comunicativ, nu era om de lume. (…). După ce am terminat Facultatea de Teologie, am activat un timp în învățământ, însă, din cauza salariilor foarte mici, am vrut să plec. Mă hotărâsem să emigrez în America și chiar făcusem câteva demersuri în acest sens. La un moment dat, însă, m-am dus la Patriarhul Teoctist, pentru a-i cere binecuvântarea, așa cum este regula. M-a ascultat cu privire la motivele pentru care vreau să fac acest lucru. Apoi m-a întrebat că, dacă, totuși, vreau să rămân, cât de apropiat de el vreau să fiu, iar eu i-am răspuns că foarte apropiat. Imediat m-a făcut secretarul său.”

Ca secretar al Patriarhului Teoctist, părintele Cristian Muntean s-a ocupat în special de relațiile cu presa. A renunțat la ideea plecării în America, a ajuns slujitor al bisericii brașovene amintite, a început să scrie și să publice și are o extraordinară apetență pentru relațiile cu lumea literară, scriitoricească și gazetărească. E prezent la multe reuniuni literare brașovene, la târguri și lansări de carte. Un bonom, care insuflă căldură, știe să asculte, are ce spune, dar niciodată nu-și impune punctul de vedere, ci te conduce spre el cu inteligență, eleganță, civilitate. Scrie mult, și bine, în publicațiile de profil, pe teme care preocupă lumea religioasă. A publicat sau îngrijit mai multe cărți religioase – pe cea mai recentă dintre ele, „Epsicop Dr. Vasile Coman – Teme de lectură”, apărută la Editura Andreiana, ziarul nostru a prezentat-o în octombrie 2013. Dar nu despre activitatea sa ca slujitor al Bisericii ne ocupăm în aceste rânduri.

Scopul acestui scurt portret este de a insista asupra activității de poet a părintelui Cristian Muntean. A publicat în ultimii zece ani mai multe volume de versuri – „Singurătățile dorului”, în 2003 – Editura Universității Transilvania, „Tăceri roditoare”, în 2005 – Editura Universității Transilvania, „Neînserate dimineți”, în 2008 – Editura Pastel, „Citadela sufletului meu”, în 2011 – Editura Arania. Acesta din urmă a fost prefațat de Florin Șindrilaru, care considera că „sensul dominant al liricii lui Cristian Munetan este retragerea. (…) Pentru Cristian Muntean, spirit cultivat, de o intelectualitate desăvârșită, recluziunea presupune permanentă adăstare în preajma Ideii, a Conceptului. De aici se naște, într-o primă formă a expresiei poetice, scriitura aforistică, seacă, mergând la esențe și cultivând o inocență primară a Cuvântului. (…) O poezie de esențe blagiene. Iar cealaltă ordonată a scrisului lui Cristian Muntean naște, ca și alte dăți, eflorescențe de exprimare metaforică, recompunând frumusețile de început de lume: dragostea eternă și copilăria.”

Dintre toate volumele amintite, părintele poet a alcătuit anul trecut o antologie – „Nostalgii”, Editura Pastel, Brașov – adăugând poemelor selectate și un număr de inedite. Volumul a fost prefațat de Mircea Moț. Nostalgiile părintelui sunt – cum bine se sublinia la lansarea volumului, la o celebră librărie brașoveană, „Șt.O. Iosif”, manageriată de o extraodinară iubitoare de carte, doamna Ana Oniță – stări de conștiință poetică îndreptate spre sensurile primordiale, simplitatea poeziilor sale este doar aparentă și ascunde inflexiuni deosebite. Autorul însuși socotește

poezia ca o stare de conștiință, o formă sintetică de mărturisire, o formă pe care nu o abordezi cu necesitate, atunci când poți privi lumea prin asemenea lentile și mai ales când ai șansa să trăiești o bucurie atât de emoționantă, așa cum este copilăria, de două ori: odată personal și o dată prin ochii propriilor copii. Și mai important, părintele poet filtrează mereu sentimentul religios prin perspectiva culturalului.

Iată, spre exemplificare, poemul „Sens”, care încheie volumul amintit:

„M-am privit din toate părțile/ să/mi înțeleg propria prezență./ M-am privit de sus/ și am văzut un cer/ ce-și mișca pe pământ rotundul./ M-am privit de jos/ și m-am simțit strivit/ de greul pământului./M-am privit lateral/ convins că umbra pe care o fac/ nu e doar a mea/ ci reflexia luminii/ ce-mi umbrește ființa/ compunând-o.”