Trăim vremuri grele, ura e peste tot, striga domnul Be atunci cînd după mai multe schnapsuri depăna amintiri cu tații care se foiau și așteptau să se termine mai repede prostia asta, cum o numise fățarnicul bucătar de la bufetul unde mergeau sîmbătă seara să-i bîrfească pe turiștii care se mai nimerea să doarmă în sat. Le prindeau bine banii celor care poposeau, se putea spune că tot turism se face și la ei, dar aveau un dispreț, imperial îi spuneau, pentru toți cei care nu rămîneau peste noapte.
Ce, noi nu avem munți aici, de ce nu stau mai mult, se lamenta Be. Aici găsesc adevărata Austrie, nu la, nu la, și aici aproape că scuipa cuvintele, la stațiunile alea contaminate de ei. Se potolea brusc atunci cînd tante Marta apărea lîngă el și îi spunea că trebuie să meargă, micuțului îi e somn. O facea pe o voce neutră, încît comesenii nici măcar nu comentau plecarea bruscă. Parca a anunțat că trenul de la Salzburg are întîrziere două minute, spunea bucătarul, după care se întorceau la ce mai înseamnă să faci turism în ziua de azi.
Nemulțumirea ei era legată de mîncare. Mai precis de mîncat. Nu suporta oamenii care sorbeau supa cu zgomot. În copilărie fusese terorizată de tatăl ei, un pastor riguros, dar foarte corect, care o certa tot timpul atunci cînd micuța Marta plescăia la dejunul pe care îl luau în fiecare duminică, regulat, fără nici o exceptie. Chiar și cînd s-a îmbolnăvit de scarlatină, tatăl ei a forțat-o să vină la masă și să petreacă cele 30 de minute în armonia familiei, cum îi plăcea să spună atunci cînd se așeza pe scaunul mare, cu spătar sculptat. Traim vremuri grele, iar armonia din familia noastră este importantă, Marta. Erau doar ei doi la masă, fratele mai mare murise pe front, iar mama ei se stinsese în liniște din cauza durerii. Murise într-o dimineată, a găsit-o în pat cu poza lui de pe front, o poza alb-negru, în care tînarul de nici 17 ani își trecea mîna prin păr.
Răbufnește cînd și Gyorg și Josef, fiul lor, plescăie în timp ce își sorb ceaiul. Be își înfundă ochii în cana neagră, mîna dreaptă pipăie după o felie de pîine cu unt și se face mic în scaun.
– Să nu mai plescăi și să nu i te mai adresezi lui Hans cu tu. E mult mai mare decît tine, mucosule.
– E băiatul care ne aduce laptele, spune Be.
– Trebuie să plec, vă mulțumesc pentru găzduire, spune Gyorg în timp ce se ridică de la masă.
– În mod normal ar trebui să aștepți să terminăm toți și să ne ridicăm împreună de la masă.
Cu același ton neutru, Marta își impune principiile despre politețe în timp ce Gyorg se așază pe scaun cu bărbia în piept, a naibii femeie, și soarbe încet, fără zgomot, ultimele picături de ceai.
Totul îi pare ca un peisaj pictat în ceai de un sîrb, Miroslav Pavlic, o familie care apare pe cana ce-o ține acum de toartă și o întoarce ca să vadă mai bine, să îi rămînă în ochi imaginea completa a lor, o concesie făcută de mii de ani de oameni pentru a se autoamăgi că au învins natura, o convenție pentru a masca brutalitățile la care au fost supuși, dar și părtași.
Cînd l-au luat la poliție pentru investigații, aflase deja tot satul. Unul dintre cei supuși experimentului se trezise în timp ce lanterna îi scormonea retina. O luase la fugă și cu toate eforturile lui Be, a reușit să ajungă la poliție și să le spună oamenilor legii ce pățise. S-a minunat suflarea din Semmering de grozăviile pe care domnul Be, a recunoscut că începuse lucrarea, cum o numea el, cu doi ani în urma, le făcuse. Scrisese de-atunci sute de pagini despre ceea ce avea să se numească în presă „căutarea arienilor prin globul ocular”. Îi găsise unuia, scria Be în primele însemnări, un berlinez care mergea cu treburi în Ungaria, urme vagi de cenușă. După ce analizase atent, putea să bage mîna în foc că e urmașul indirect al lui Eichmann, făcut de acesta cu o mașină de scris rapoarte. Toata lumea știe, puncta înverșunat în note Be, că nazistul al cărui proces la Ierusalim fusese urmărit în lumea întreagă era de fapt un conțopist notoriu, frustrat de munca de birou. Siluise mașina de scris, care trimitea evreii în lagăre cu un simplu aprobat scris cu majuscule, și rușinat de gest, o arsese înainte să fie prins. Plodul scăpase și se înmulțise. Berlinezul ăsta, un avocat faimos, fost turnător la STASI, se dadea acum mare capitalist. Dar cenușa din ochi îl dădea de gol.
În cazul hamburghezului căruia i-a găsit pe retină urme de Zyclon B nu a avut nici un dubiu. I-a fost ușor să-l identifice. Mai era și medic la o clinică privată din Hamburg, făcea operații estetice unor evrei bogați. Habar n-aveau pacienții cine e criminalul. Își adusese aminte Be că se împlineau 65 de ani de la începutul „Procesului Doctorilor”, primul dintre cele 12 procese pentru crime de război ținute la Nürnberg după sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Procesul s-a desfășurat între 9 decembrie 1946 și 20 august 1947. Din cei 23 de acuzați, șapte au fost achitați, iar șapte au primit pedeapsa cu moartea, restul fiind condamnați la închisoare.
20 din cei 23 de acuzați erau doctori, ceilalți trei fiind oficiali naziști. toți au fost acuzați de a fi fost implicați în experimente medicale pe oameni și crimă în masă prin eutanasiere. Cel mai cunoscut dintre doctorii naziști, Josef Mengele, nu s-a numărat printre acuzați deoarece nu fusese capturat încă, avea să moară în libertate, în Brazilia.
Be atașase hîrtiilor fragmente din ziarele vremii.
Viktor Brack era colonel în cadrul SS și ofițer în cadrul Cancelariei Führer-ului, Karl Brand a fost doctorul personal al lui Hitler, locotenent-general în Waffen SS și Comisar al Reich-ului pentru Sănătate. Rudolf Brandt a fost colonel în SS, secretar al lui Himmler și consilier ministerial. Karl Gebhardt, locotenent-general în SS, a fost doctorul personal al lui Himmler, chirurg-șef al Poliției și SS-ului, președinte al Crucii Roșii Germane. Waldemar Hoven a ocupat poziția de căpitan în cadrul Waffen SS, a fost doctorul-șef al lagărului de concentrare de la Buchenwald. Joachim Mrugowsky, colonel în SS, a fost igienist-șef în cadrul Politiei și SS-ului, șeful Institutului de Igienă al Waffen SS. Wolfram Sievers, colonel în SS, a fost directorul Institutului pentru Cercetări Științifice Militare.
Cei condamnați la moarte au fost spînzurați pe 2 iunie 1948 la închisoarea bavareză Landsberg. Pentru ceilalți, diferența dintre pedeapsa cu închisoarea și condamnarea la moarte a făcut-o apartenența la SS, organizație declarată ca fiind criminală de către Tribunalul Militar Internațional. Cu toate acestea, o parte din personalul medical al SS-ului a scăpat de condamnarea la moarte.
Ei bine, unul dintre asistenți căzuse în depresie în detenție și se acuplase cu un forceps. Murise de bătrînețe în München, sfîșiat de iubirea pentru o masă de autopsie Kugel și un bisturiu arătos pe care îl mîngîia seara înainte de culcare, întors cu spatele la masă. Urmașul său plecase la Hamburg. Făcuse medicina și acum se gîndea cu nostalgie la tatăl său.
Cînd văzuse în pașaport numele Mrugowski, Be a tresărit. Nu mai era nevoie să pună lanterna în ochi. Nu se putea abate totuși de la procedura sacră. Era scris cu i și nu y, dar nu se putea înșela.
Joachim Mrugowsky. Polonia mea dragă, voievodatele mele scumpe, îngăimase Be.
Se ocupa de controalele intime. Mai precis, studia post-virginitatea. Încercase să explice în cîteva tomuri care adunau peste zece mii de pagini că fata care devine femeie vrea să-l ucidă imediat pe cel care a profitat de mugurele de sub pîntec, așa îl numea în note, și că de fapt are același comportament ca al femelei călugăriță (Mantis religiosa) care devorează masculul după acuplare. Numai că, aici îi luase exact o mie de pagini să explice, convenția a ceea ce numim umanitate o oprește de la crimă. E atît de copleșită de sentimentul de specie superioară, încît nu reușește să-și ducă la îndeplinire gîndul diabolic. Odată ce momentul dezvirginării se estompează, ea revine la sentimente mai bune, mai precis revine la sentimente. Își vede propria-i naștere în pîntecele care stă să explodeze și își dorește să cruțe atît opera, cît și masculul. Masculul, care atît așteaptă, profită de naivitate, prostie notase Mrugowsky, și începe să caute următoarea victima. Datorită acestei slăbiciuni, omenirea încă există. Restul e un mare căcat. Scheise. Era scris cu majuscule. Încheia redutabilul studiu de zece mii de pagini.
Ginecolog, tînărul scris cu i, nu avea mai mult de 30 de ani.
Cînd lumina a pătruns în orbite, doi ochi mici se uitau speriați la el. A știut că fusese un șoarece de bibliotecă, un mic slujbaș cu pretenții de geniu, un neînțeles care încercase să scrie marea operă, dar care era constant refuzat de editori. Scrisese enorm, dar toți cei cărora le încredința manuscrisele se uitau cu milă și îi spuneau să mai încerce, un oarecare talent exista, dar e nevoie de mai mult pentru a fi publicat. Cînd a văzut că nu reușește s-a gîndit să întoarcă pagina. Pagina, pe care alții o întorseseră de ani și ani, să nu mai existe. A fost de altfel primul care a inaugurat rugul din Bebelplatz înroșind cerul cu miile de pagini din cărțile acceptate de anumiți editori, sublinia și venele îi pulsau, de anumiți editori.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească