“pe umeri car norii care și-au pierdut suflul
îi duc și eu unde pot
la capătul orașului pe malul râului…”
(Constantin Abăluță, Picătura de apă, 2)
Ce se întâmplă atunci când străzile unui mare oraș sunt populate cu apariții stranii, desprinse parcă din universul viselor? Și ce se întâmplă când acestea au parte de și mai stranii peripeții, ori, dimpotrivă, sunt privite cu o completă indiferență de către puținii sau mai mulții trecători? Pornind, implicit, de la aceste întrebări, dar fără să-și propună să răspundă la ele, ci, dimpotrivă, încercând să-și provoace cititorul să găsească singur explicații sau, mai adesea, să-l determine să-și pună noi și noi întrebări, Constantin Abăluță face din recenta sa carte, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris, nu un ghid de promenadă prin capitala Franței și cu atât mai puțin un inventar al locurilor considerate frumoase de pliantele turistice. Ci, dimpotrivă, oferă celor care știu și vor să depășească granițele discursurilor publicitare o călătorie printr-un Paris mai puțin cunoscut. Și care, la o lectură atentă, se dovedește plin la tot pasul de aventuri – sau, dacă nu, măcar de potențiale peripeții. Cvasi-imaginare, după cum le numește autorul însuși.
Apărut în anul 2012, la Paris (Éditions du Cygne, colecția Poésie francophone),volumul acesta cuprinde o excelentă proză poetică al cărei scop principal, chiar dacă nu neapărat și declarat astfel la nivel discursiv, este acela de a oferi o imagine globală a Orașului-Lumină, prin intermediul unui demers fragmentar-minimalist, punctat de accentele unei viziuni onirice extrem de convingătoare și de bine configurate. Desigur, orice oraș poate fi perceput și cunoscut mai cu seamă ținând seama de legăturile care se stabilesc între lumină și sunet, cuvânt și imagine, între banalul cotidian și acea fărâmă de extraordinar identificabilă, dacă e căutată cu răbdare, în cele mai obișnuite întâmplări, întâlniri sau replici.
Aparent și la prima vedere, autorul realizează un soi de catalog al străzilor pariziene, pe care dă senzația că le inventariază cu luare aminte (și le prezintă în ordine alfabetică, de la rue de l’Abbaye și rue des Abbesses sau rue de Babylone, până la rue de l’Harmonie sau rue Harpignies), doar pentru ca imediat să distrugă această primă impresie cu ajutorul unor procedee extrem de elaborate, menite a complica mult prea evidenta ordine și organizare spațială pe care textul mai degrabă le mimează decât le exprimă. Compus din numeroase fragmente, fiecare fiind câte un veritabil poem în proză, textul de față construiește în felul său imaginea Parisului, însă nicidecum portretul său robot. Căci inventarul străzilor e punctat de întâmplări, rememorări, secevențe văzute, întrevăzute ori imaginate, de natură a configura o atmosferă de neuitat, iar aici registrul scriitorului se diversifică, preocupările sale mergând de la capacitatea de a observa și de a înregistra amănunte burlești, ori, dimpotrivă, de a surprinde și de a exprima momente lirice pe care le combină, ca într-un joc în care cititorul nu are altă șansă decât să se lase prins, cu elemente ludice ori cu fragmente ce tind spre fantasticul cotidian. Figurile umane care își fac loc în acest univers sunt, prin urmare, fie fantomatice, fie pregnante, desprinse, parcă, din proza lui Samuel Beckett sau, dimpotrivă, din scrierile de atmosferă ale lui Patrick Modiano, autori din a căror operă, în paranteză fie spus, Abăluță a tradus texte reprezentative. Parisul, cu străzile sale și cu întreaga sa mitologie urbană, apare, în această carte, drept un veritabil spațiu menit a mijloci călătoriile, iar nu simplele deplasări, câtă vreme cititorul însuși, la capătul lecturii, mai degrabă își amintește decât contemplă detaliile pur exterioare, reluând parcă, chiar dacă în alt sens, un vers al lui Constantin Abăluță din poemul Picătura de apă: “Fericiți cei ce bat străzile fără nici un gând…” Actul rememorării, determinat de cele văzute iar ulterior relatate, de cruzimea sau, dimpotrivă, de indiferența umană în fața unor întâmplări doar aparent imaginare, are darul de a ne face să medităm chiar și asupra acelor aspecte ale vieții pe care ar fi mai simplu ori mai convenabil, cel puțin uneori, să le trecem cu vederea.
Recenta carte a lui Constantin Abăluță este, așadar, nu doar un text care trebuie (re)citit cu grijă și fără grabă, ci și o creație care își propune – și reușește pe de-a-ntregul! – să provoace în sufletul cititorului nevoia de a călători. Desigur, dincolo de suprafața lucrurilor, urmând traseele cvasi-imaginare (ca și imaginare!) propuse de autor. Iar drumul va duce, fără îndoială, nu doar spre descifrarea semnificațiilor aventurilor mai mult sau mai puțin spectaculoase petrecute pe străzile orașului, fie acesta și Parisul. Ci și spre descoperirea de sine.
Constantin Abaluta, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris,
Éditions du Cygne, Paris, 2012.