A apărut de curând o carte surprinzătoare, poate, pentru naivi, firească, pentru cinici, mai mult decât necesară, pentru cercetători, dreaptă, pentru cei dinăuntrul Bisericii. Se intitulează: “Prigoana cea dinăuntru” (Editura Christiana, 2011) și este scrisă de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică și de Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă. Volumul este o mică schiță de istorie a celor prigoniți în interiorul Bisericii de chiar ai lor, de cei care își închipuie că le sunt frați întru Hristos. În subtext volumul este în realitate un bun exemplu de luptă – de durată, neîncetată – între dreptcredincioși și puterile acestei lumi, chiar dacă cele din urmă sunt îmbrăcate, cel mai adesea, în straie de ierarhi – după cum arată și subtitlul cărții: “Încercările drepților în Biserica lor”. Iar fiindcă autorii sunt români era natural să împartă cartea în două secțiuni: în prima, mai degrabă, introductivă, să facă istoria fenomenului descriind viața și pătimirile câtorva mari personalități din istoria creștinismului, iar în partea a doua, mult mai amplă, să aducă în prim-plan, să ne reamintescă bogata cazuistică românească a fenomenului.
Doar câțiva sfinți precum: Sf. Grigorie Teologul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama și Sf. Maxim Grecul, după cum putem observa, printre cele mai mari personalități ale Bisericii, și este suficient să ne facem o imagine. Este limpede – cum se petrece adesea și în afara clerului Bisericii, printre laici – cei care-și depășesc contemporanii devin marginalizați, ba chiar vânați, uneori. În cazul acestora și al numelor de persecutați a căror poveste este amintită în cartea de față lucrurile sunt și mai grave căci acești nevoitori se remarcă tocmai prin ceea ce-i califică în postura de sfinți, anume: o viața aleasă în care efortul de imitatio christi nu este predică fadă, nu este limbă popească de lemn, ci rugă și respirație de fiece clipă.Iată și numele românești, toate aparținând istoriei secolului XX, aduse în discuție: Episcopul Gherasim Safirin, Pr. Iosif Trifa, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Constantin Sârbu.
Una dintre caracteristicile acestui fenomen, al prigonirii din lăuntrul instituției – nicidecum al organismului viu care este Biserica -, este aceea că, peste ani, personalitatea care este persecutată este repusă în drepturi. Atitudinea refractară față de Sf. Grigorie Palama, este un bun exemplu, iată un citat din Pr. G. Metallinos: “Aducător de speranță este faptul că teologia apuseană, care în vechime (M. Jugie) îl considera pe Sfântul Grigorie Palama eretic, arată o reconsiderare pozitivă față de el în zilele noastre. Poate va veni și vremea în care teologia lui va conduce dialogul intercreștin pe calea sa autentică” (p. 41). Dar autorii cărții nu uită să amintească faptul că, într-o primă fază istorică, Sf. Grigorie Palama a avut suficienți prigonitori chiar în interiorul ortodoxiei, nu numai contestatari dinspre catolici.
Vom trece peste cele două cazuri ceva mai vechi – episcopul Safirin, obligat să se retragă în ultimul deceniu al vieții la Mănăstirea Frăsinei, și Pr. Iosif Trifa, caterist, a cărui mișcare, “Oastea Domnului”, a avut – totuși – și mai are, pe alocuri, excesele ei cu miresme neoprotestante, chiar dacă astăzi este tolerată. Dacă ne apropiem de regimul comunist, fără îndoială cazul Pr. Ghoerghe Calciu Dumitreasa este cel mai acut și dureros exemplu care ilustrează teza acestui volum. Firea sa bătăioasă și neînduplecată l-a transformat pe Pr. Calciu într-un port-drapel al celor nemulțumiți de abuzurile ierarhilor. Acesta este motivul principal pentru care nici astăzi nu este privit cu ochi buni. Faptul că i-a criticat direct pe unii dintre acești ierarhi, contribuie la prigonirea sa și după moarte…
Chiar dacă inegală în ceea ce privește cazuistica românească, și, cu siguranță, subiectivă, cartea de față este deschizătoare de drumuri. Poate cândva va exista o serie de studii pe această tema – nu spun vorbă mare, chiar o colecție – în care vom descoperi că, mai mult decât ne putem închipui, după exemplul lui Iisus și al Apostolilor săi, la rândul lor prigoniți, întreaga istorie a creștinismului (ortodox, românesc) a fost profund marcată de jocul acesta al binomului persecutat – persecutor. Ce altceva a fost istoria Bisericii sub regimul comunist?
Volumul “Prigoana cea dinăuntru” conține și o Addenda care aduce câteva interviuri în sprijinul celor de mai sus. Este un nefericit exemplu despre cum poți strica maioneza exact la final căci, printre altele, în doar câteva pagini sunt aduse argumente – întrutotul discutabile – despre disputatul caz Tanacu. Acolo unde s-a demonstrat foarte clar că avem de-a face cu un caz de pseudo-exorcizare, petrecut în afara regulilor duhovnicești specifice pentru astfel de fenomene și de practici, autorii iau apărarea lui Daniel Corogeanu – personaj care nu avea vreo calificare pentru cele săvârșite… Singurul paragraf în care Dr. Pavel Chirilă și Pr. Mihai Valică au dreptate este acela în care precizează: “Istoria Bisericii Universale ne vorbește despre vremurile în care, dacă un monah sau un preot era chemat în fața tribunalelor civile, episcopul lui îl însoțea în sala tribunalului și îl susținea cu prezența și cu rugăciunea sa. Nu a fost cazul grupului Tanacu. Ba dimpotrivă…” (p.136). Era o evidență, ierarhul locului și duhovnicul lui Daniel Corogeanu erau datori să cunoască personajul și să fie sancționați nu neapărat în instanțele civile, ci în cele bisericești. Ceea ce demonstrează cartea, fără să o spună pe șleau, este că, în realitate, istoria prigonirilor din interiorul Bisericii este totodată o istorie a lașităților ierarhilor.
Una dintre personalitățile care ar fi meritat un capitol aparte este Părintele Arsenie Boca, de pildă, caz miraculos care și astăzi, la 21 de ani de când a plecat la Cer, este bârfit pe la colțuri exact de acei care l-au prigonit cândva. Iar dacă sunt și oameni de bună credință care mai au rezerve în privința sfințeniei Părintelui Arsenie Boca este pentru că s-au lăsat amăgiți de mizeriile lansate la adresa acestuia de activiștii securiști plasați în interiorul Bisericii Ortodoxe Române: și printre preoți sau monahi, și printre ierarhi…
Neavând spațiul necesar, subliniez doar câteva dintre concluziile autorilor care merită reținute (vezi p. 155-156): “Prigoana se declanșează și se amplifică întotdeauna printr-o colaborare între ierarhii Bisericii și puterea lumească (regi, demnitari, politicieni etc)”; “Acuzațiile care i se aduc prigonitului sunt de natură administrativă, diciplinară, niciodată – sau numai tangențial – pe teme dogmatice”; “Prigoniții nu părăsesc niciodată Biserica. Chiar și atunci când nedreptatea care li se face este strigătoare la Cer”; “Istoria face dreptate prigonitului și îl sancționează pe prigonitor: numele primului este pomenit pe buzele creștinilor; numele celui de-al doilea este uitat în cărțile de istorie”; “Un fir roșu străbate biografia acestor cazuri: smerenia prigonitului și mândria prigonitorului”…
“Prigoana cea dinăuntru” este o carte inegală dar necesară, alcătuită pe alocuri neprofesionist și subiectiv, dar importantă ca problematică și franchețe. O carte onestă care sperăm ca va deschide o nouă pistă de cercetare și, cel mai important, va genera noi teme de meditație asupra condiției creștinului mărturisitor.