„Avem cu toții șaișpe, șapteșpe ani – dar fără s-o știm cu adevărat, e singura vârstă pe care ne-o putem imagina: abia dacă știm ceva despre trecut“, spune personajul-narator din romanul „Emaus”*) al lui Alessandro Baricco. E a doua carte după „Castele de furie”, publicată în colecția „Raftul Denisei“, un roman al adolescenței frământate de întrebările esențiale ale existenței, al intrării dureroase în lumea adulților. „Emaus” a apărut în Italia în noiembrie 2009, în 250 000 de exemplare, un prim tiraj epuizat în zece zile de la publicare. Își ia numele de la episodul din Evanghelia după Luca al celor doi ucenici care-l întâlnesc în drumul lor spre Emaus pe Isus înviat, dar nu-l recunosc. Chiar eroi o spun: „Ne place cât de simplă și de liniară este povestea. Și cât de real e totul, fără înflorituri. Cunoaștem începutul lucrurilor și apoi primim sfârșitul, dar ne lipsește mereu sufletul lor. Suntem nu auroră, ci epilog, o perenă descoperire tardivă“. Iar Baricco încearcă să dea suflet unei povești aparent nevinovate, până la urmă tragice.
Sunt povestitorul și trei prieteni de-ai lui – Luca, Bobby și Sfântul, catolici, crescuți de părinți în credința catolică, cântă în corul bisericii. „Suntem contra, suntem diferiți, suntem nebuni. Ne scârbește ceea ce le place altora și prețuim ceea ce alții disprețuiesc. Creștem cu ideea că suntem niște eroi, nu iubim nici armele, nici violența, nici lupta brutală. Suntem niște eroi-femei, din cauza felului în care intrăm în luptă cu mâinile goale, întăriți de o candoare infantilă și invincibili în ordinea noastră de o modestie iritantă…”
Lângă ei se mai află Andre, o fată, în ciuda numelui, cu totul opusă. „Bineînțeles că e foarte frumoasă, aproape toți din familia ei sunt, dar trebuie spus că ea e în mod deosebit și fără să vrea. Are ceva masculin în ea. O duritate. Asta ne ușurează lucrurile, noi suntem catolici, deci pentru noi frumusețea este o virtute morală, care nu are nimic de a face cu trupul, așa că rotunjimea unei fese nu înseamna absolut nimic, nici unghiul perfect al unei glezne subțiri nu trebuie să însemne ceva: trupul feminin e obiectul unei continue amânări pe mai târziu.“
Dar vârsta celor patru băieți este cea la care totul devine semn de întrebare. Toți patru sunt frământați de întrebări la care nu află răspuns, despre bine și rău, prietenie și credință, dragoste și moarte. Declanșatoare a crizei lor este Andre. Sub influența ei, tinerii ajung să nu mai cânte în biserică, ci în formații rock, renunță să îngrijească bătrâni în spitale, participă la o orgie sexuală, consumă droguri.
Odată cu intrarea în lumea adulților, puritatea e pierdută. Unul moare, un altul ajunge la închisoare, doi dintre ei cred că sunt tații copilului pe care îl va naște Andre.
Deși parabola Emaus este explicată în roman, scriitorul nu este prea convingător. Cele două istorii nu se corelează și cititorul nu face neapărat o comparație. Părăsindu-și adolescența, cei patru băieți au provocarea propriei lor credințe, dar sunt prea tineri să-și asume înțelegerea întregii umanități. Chiar dacă sunt încrezători în credința lor, există lucruri pe care tinerețea lor nu le poate înțelege. Poate și de aceea naratorul spune la un moment dat: „Ne târâm printre roțile dințate ale lumii cu fruntea sus, dar cu pasul celor din urmă – același pas scârbos de umil și de hotărât cu care Isus din Nazaret a străbătut lumea în toată viața lui publică, stabilind dincolo de o doctrină religioasă, un model de comportament. De neînfrânt, după cum a demonstrat istoria.”
*) Alessandro Baricco – Emaus. Editura Humanitas fiction, colectia „Raftul Denisei”. Traducere din italiană de Gabriela Lungu.