Merge cumva împiedicat, de parcă îl mănâncă pantofii, ori Doamne ferește, s-ar tot poticni, cu fiecare pas, de haina preoțească, aparent prea lungă. Este tânăr, vreo 35 de ani, cred, uneori simpatic, vine spre tine prietenos, cam intruziv, dar agreabil. Popa Manelică de la biserica din apropierea casei mele are un defect însă: cântă îngrozitor de prost.

Paradoxal, are voce, dar probabil că ascultă prea multe manele, astfel încât orice frază muzicală bisericească ieșită din gâtlejul sfinției sale ajunge la un tremolo specific manelei. Minunata cântare ortodoxă, de care realmente sunt îndrăgostit, este astfel sugrumată fără pic de milă…

Nu mai știu dacă scrie pe undeva în Sf. Scriptură despre păcatul celor care distrug muzica sacră. Urechile mele însă sunt sensibile la această formă de tortură auditivă și asta nu e tot, vorba reclamei. Am norocul să locuiesc chiar lângă biserica de lemn, chiar frumoasă, ridicată relativ recent de popa Manelică – ceea ce înseamnă pentru mine o zilnică desfătare vizuală. Geamurile apartamentului meu dau către biserică, însă, astfel încât sunt supus totodată la grele cazne auditive, cu fiece slujbă, de cântarea popii Manelică. Celălalt preot cântă chiar binișor, are un glas de tenor atent ținut în frâu, cantorul se străduie la rândul său, dar degeaba! Popa Manelică intervine ca un întreg comando trimis de șeful său, Adrian Copilul Minune, și toată minunăția de slujbă ortodoxă – pe care o apreciez și mă strădui să o interiorizez așa cum se cuvine – ia o turnură de paranghelie sprințară…!

Nu sunt foarte bisericos, dar, este adevărat, atunci când o fac, nu prea merg la slujbele de la această biserică, întrucât nici când începe a vorbi popa Manelică nu sunt atras de platitudinile sale. Prefer predicile ceva mai inteligente, mai rafinate din perspectivă duhovnicească/spirituală, rara avis, evident. Dar deformările și fumurile astea de ’telectual nu sunt ceva cu care să mă laud. Pur și simplu sunt greu de stăpânit. Este un păcat al meu.

Popa Manelică are reflexe bine strunite, însă. Este volubil și caută să te câștige fiindcă simte că ceva nu e în regulă cu tine. Te invită la biserică sub diverse pretexte, are clenciurile sale, chiar dacă figura și comportamentul său – uneori simpatice, repet – s-ar potrivi mai degrabă în desenele animate. Pe bune,  niște prieteni chiar l-au surprins în primăvara asta pe popa Manelică, care umblă îmbrăcat, invariabil, în haină preoțească, jucându-se „rațele și vânătorii”, cu copilul său și cu alți câțiva copii prin parc – ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o fază monumentală…!

Toate ca toate, dar zilele trecute l-am găsit într-o postură și mai haioasă. În parcul mititel în care este amplasată biserica nu putea să lipsească, bineînțeles, o mică crâșmă – cu bar și terasă. Șmenurile primarului recent reales. Că exact în dreptul și-n prelungirea altarului bisericii fusese deja amplasat singurul loc în care vecinii își duc cățeii, pentru nevoile fiziologice ale patrupedelor, era deja un scandal. Ieși tămâiat și miruit din lăcașul sfânt și-ți pică nasul când treci pe lângă locul destinat cățeilor. Ei bine, asta nu e tot, cum ziceam. Pe aceeași axă vei găsi, de vreun an-doi, și barul cu terasa respectivă, toate legate ombilical, toate într-o stranie prelungire, situate incredibil de aproape: biserică – cimitirul rahaților de câine – bar cu terasă și mititei sfârâind, bere spumegând la halbă, meciuri vizionate la plasma agățată frontal, direct spre altar, ca să se bucure și sfinții de campionatul de fodbal…

Așadar, zilele trecute, pe la amiază, pe când străbăteam micul parc, văzându-mi de drumurile vieții, și ușor grăbit, căci, oricâtă curățenie se face, nasul oricărui trecător suferă din cauza tonelor de dejecții de cățel depuse în locul cu pricina, aud, iarăși, în apropiere, în aer liber, minunată cântare bisericească, siluită de un manelist. Întorc capul din mers și ce să vezi? Popa Manelică tocmai făcea o slujbă de sfințire a barului! Stătea țanțoș cu cartea bisericească așezată exact pe masa barului, așa cum stau băieții la o bere, și-i dădea înainte cu slujba. Din când în când, la momentele cuvenite, doi ospătari preluau cuvioși comanda și croșetau rapid, neîndemânatici, câte-o cruce, două.

Așadar, se poate și mai rău. Primul reflex a fost să fotografiez toată scena. Apoi, constat, mi se face mie jenă: până la urmă popa Manelică este un băiat de treabă, uneori simpatic, pe bune că nu vreau să-i fac nici un rău. Dar, recunosc, văzusem vreo două clipuri pe internet, nu prea credeam că ar fi reale, mă amăgeam c-ar fi fost dintr-o altă lume. Acum am văzut-o pe viu. Cum să sfințești barul, frate Manelică!?

Pentru amatori, vă pot da adresa exactă, poate doriți o vodkă sfințită…