„E atât de întuneric, că numai vorbele-s lumină.”
(Tristan Tzara)
În Teoria și practica traducerii, Roger T. Bell afirmă că toți cei care comunică sunt traducători. Se ridică atunci în mod justificat întrebarea prin ce diferă rolul traducătorului față de cel al individului care comunică pur și simplu; și este evident că la nivelul actului (și activității) de tălmăcire acționează procesul de recodificare la nivel lingvistic. Iar în volumul Los primeros poemas. Poemas rumanos (cuprinzând primele poeme, cele românești, ale lui Tristan Tzara, transpuse în spaniolă, într-o excelentă ediție bilingvă, însoțită de un foarte substanțial studiu introductiv, precum și de interesante note asupra dadaismului, apărută în condiții grafice de excepție, la Prensas Universitarias de Zaragoza), acest proces funcționează perfect în cazul traducătorului Darie Novăceanu, el reușind să surprindă și să păstreze sensurile operei-sursă.
În teoria traducerii s-a încercat uneori exemplificarea exhaustivă a procesului, ignorându-se însă, deliberat sau nu, produsul. O analiză cuprinzătoare trebuie totuși să încerce să aibă în vedere ambele aspecte, traducerea fiind un fenomen viu și complex, implicând în mod esențial limbajul. Pentru că, în fond, problema principală constă în a alege între echivalențele la nivelul cuvintelor sau echivalențele la nivelul înțelesului. De aici și considerarea traducerii între două extreme: ca artă sau ca știință. Prin demersul pe care îl face, Darie Novăceanu încearcă să unească cele două aspecte și să demonstreze implicit că, rămânând știință, cu coduri proprii de conduită și criterii de performanță, traducerea este, în egală măsură, o artă. Nu întotdeauna ușor de atins. Iată, în acest sens, versiunea spaniolă pentru Inscripție pe un mormânt / Inscripción sobre un sepulcro, în care impresionează spiritul versurilor lui Tristan Tzara („Și simțeam sufletul tău curat și trist/ Cum simți luna care plutește tăcută/ După perdele trase,/ Și simțeam sufletul tău sărman și sfios,/ Ca un cerșetor, cu mâna-ntinsă-n fața porții,/ Neîndrăznind să bată și să intre,/ Și simțeam sufletul tău plăpând și umil/ Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,/ Și simțeam sufletul tău strâns și umezit de durere/ Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,/ Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,/ Doar amintirea ta îl ține/ Cu nevăzute degete de fantasmă.”): „Y sentía tu alma pulcra y triste/ como sientes la luna que se desliza calladamente/ detrás de los visillos corridos./ Y sentía tu alma pobre y encogida,/ como un mendigo, con la mano tendida delante de la puerta,/ sin atreverse a llamar y entrar,/ y sentía tu alma frágil y humilde/ como una lagrima vacilando en el borde de los parpados,/ y sentía tu alma ceñida y húmeda por el dolor/ como un pañuelo en la mano en el cual gotean lagrimas,/ y hoy, cuando mi alma quiere perderse en la noche,/ solamente tu recuerdo lo detiene/ con invisibles dedos de fantasma.”
Tristan Tzara reprezintă un exemplu de absolut meritată glorie literară, în calitate de fondator al dadaismului și de poet de limbă franceză. Dar, în cazul lui, originea orientării estetice care i-a marcat versurile trebuie căutată mai cu seamă în primele sale poeme, cele românești, care au cunoscut o singură ediție integrală în limba în care au fost scrise (Tristan Tzara, Primele poeme, București, Editura Cartea Românească, 1971) și care, cu excepția versiunii franceze, nu au fost transpuse integral în nicio altă limbă. Iar aceste poeme de tinerețe sunt chiar locul unde se află adevăratul punct de plecare al dadaismului, cu toate particularitățile sale fundamentale; și, în egală măsură, cu precursorii lui, mai puțin discutați în exegezele care i-au fost dedicate. Iar aici trebuie subliniat în primul rând Urmuz, cu ale sale Pagini bizare, din care Darie Novăceanu tălmăcește în spaniolă, într-un neașteptat, poate, apendice al cărții de față, punându-l pe cel care a fost scriitor aproape fără să vrea, alături de numele consacrate pe plan universal – Kafka, Lautréamont sau Charles Cros – și oferind astfel cititorului de limbă spaniolă un veritabil regal literar. Faptul este esențial pentru a putea demonstra înrudirea structurală pe care o prezintă aceste proze cu imaginarul poetic al lui Tzara, aspect remarcat, de altfel, și de Eugen Ionescu. În cazul lui Urmuz, numeroși interpreți au eșuat în descifrarea sensurilor, considerând că miezul operei acestui uluitor autor ar putea fi găsit la nivelul „ficțiunii”, când, de fapt, esențialul constă tocmai în aparenta lipsă de logică, ce are, însă, în aceste texte, logica ei perfectă. Iată-l, așadar, pe Urmuz în spaniolă: „Ismail se compone de ojos, patillas y vestido y se encuentra hoy con gran dificultad. Antes crecía incluso en el jardín botánico y mas tarde, gracias al progreso de la ciencia moderna, se ha conseguido fabricar uno por vía química, a través de un proceso de síntesis.”
Los primeros poemas este (și) cartea unui poet recitind un alt poet, din același spațiu cultural. Un fel de combinație, altfel spus, între oglindă și lectură, așa cum Darie Novăceanu a mai oferit cititorilor și cu alte ocazii. Pentru că urmând scrierii, fără de care nu poate ființa, lectura și traducerea sunt asemănătoare unor oglinzi; însă nu identice. Dar ambele, puse alături, reprezintă, în cazul de față, o victorie asupra tuturor îndoielilor. Ca ivirea unei alte oglinzi, în care să se poată privi cititorii care se vor opri asupra acestui excelent volum.
Tristan Tzara, Los primeros poemas (Poemas rumanos), Edición bilingüe.
Versión castellana, estudio introductorio y notas sobre el dadaísmo por Darie Novăceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2002