Dată fiind întreaga sa activitate de critic și teoretician literar, precum și modul în care, în mai toate studiile și eseurile sale, a analizat influența istoriei asupra existenței omenești și asupra discursului literar, nu e un fapt deloc surprinzător că Hayden White își prefațează cartea intitulată Tropics of Discourse. Essays in Cultural Criticism cu câteva considerații foarte interesante referitoare la raportul stabilit, în diferite epoci culturale, între conștiința umană, narațiunea istoriografică și ficțiunea literară.
Încă de la început, autorul evidențiază subtila legătură dintre adevăr, realitate și opera literară, ținând seama de stadiile dezvoltării umane, așa cum au fost ele definite de Jean Piaget. Căci, din punctul de vedere al lui White, orice încercare de cercetare a naturii realității, incluzând aici și ceea ce el numește „practica Istoriei”, este guvernată de exact acele stadii psihologice, dar pe care autorul preferă să le denumească, aici, utilizând terminologia lui Vico, „tropii majori ai metaforei, metonimiei, sinecdocii și ironiei”. Este meritul lui White de a fi reușit să unească atât de convingător conceptele impuse de Piaget cu gândirea lui Vico și mai cu seamă să dea un sens superior rezultatului. Astfel, după cum aflăm din Tropics of Discourse, percepția cea mai timpurie a oricărui copil este aceea a universului înconjurător înțeles ca unitate deplină, ca tot unitar, acesta reprezentând, din punct de vedere psihologic și simbolic, nivelul metaforei. Ulterior, pe măsura înaintării în vârstă, ființa umană va înțelege obiectele ca fiind „separate / divizate / disparate”, conștiința subiectului însuși apărând, așadar, ca ruptă / separată de legăturile anterioare. De aici identificarea acestui stadiu cu metonimia ori cu sinecdoca, după caz. Etapa finală este reprezentată de capacitatea conștiinței omenești, acum pe deplin maturizată, de a substitui un obiect cu altul și de a regândi, astfel, întreaga lume din jur, modelul putând fi mereu extins, nuanțat sau perfecționat, acesta fiind echivalentul, din punctul de vedere al cercetătorului american, al intuirii sensurilor și semnificațiilor ironiei.
Hayden White se raportează, desigur, la teoretizările contemporanilor săi (numele lui Harold Bloom este adesea invocat, iar concluziile acestuia sunt nu o dată supuse unei atente reevaluări), dar și la gândirea epocilor anterioare, autorul neezitând să discute – polemic și implicat – teoriile marxiste sau pe acelea ale diferitelor orientări ale istorismului (american și nu numai). Căci, pe de o parte, el utilizează o serie de modele deja consacrate, iar pe de alta reușește să ajungă, pășind pe poteci aparent bătătorite și urmând drumuri aparent cunoscute, la o altă finalitate. De aceea teoreticianul va defini figurile de stil drept „acele modalități folosite în gândire sau vorbire cu scopul de a evidenția relația pe care omul o stabilește cu lumea înconjurătoare prin intermediul unor structuri lingvistice” ce permit saltul intelectual, imposibil pe baza simplei logici bazate pe legile consacrate ale cauzalității. Însă eseurile cuprinse în acest volum demonstrează și că sistemele logice sunt, ele însele, „tropologice în însăși natura lor”, câtă vreme faptele în sine nu sunt purtătoare de sens decât prin intermediul limbajului figurat care le exprimă. Iar dacă discursul istoric(ului) și cercetările istorice se întemeiază, ele însele, pe discurs, deci pe funcționarea limbajului, tot ele trebuie să se accentueze, în noua form(ul)ă de scriere a istoriei, și terminologia figurată, nu doar să se recurgă la acele categorii extrem de specializate despre care se credea, anterior, că au capacitatea privilegiată de a exprima adevărul faptelor.
Însă autorul nu se oprește aici, ci își nuanțează opiniile, căci, într-un substanțial capitol intitulat Povara istoriei (The Burden of History), el identifică aspectele care individualizează profund activitatea istoricului și o separă de aceea a artistului ori a omului de știință. Căci, dacă în veacurile anterioare, menirea istoricului a fost mai cu seamă aceea de a construi o simbolică punte între adevăruri personale, aparent ireconciliabile, țelul noilor generații de istoriografi ar trebui să fie de a face istoria cu adevărat relevantă, utilizând, pentru aceasta, atât metodele și terminologia științifică, cât și resorturile artistice, doar astfel vechea istorie putând deveni, din perspectiva lui White, esențială pentru provocările realităților noii lumi în care trăim.
În paginile următoare, adunate sub titlul Interpretarea în istorie (Interpretation in History), teoreticianul american se situează pe o poziție clară de apărare a istoriografiei, în ciuda părerii extrem de tranșant exprimate de numeroși critici – literari și nu numai – privind așa zisa interpretare (nu o dată tinzând spre extrem) și literaturizare (mereu foarte posibilă) la care discursul istoriografic ar putea ajunge. Căci, pentru Hayden White, istoria este, prin toate datele sale, un proiect literar, în cel mai bun și deplin sens al cuvântului, marcat în mod definitoriu de fapte ce primesc sens datorită subiectului relatat, paradigmei utilizate și ideologiei la care istoricul aderă în mod conștient sau inconștient. Prin urmare, așa cum cititorul înțelege din secvența finală a acestei cărți, The Fictions of Factual Representation (Ficțiunile reprezentării factuale), istoria nu numai că trebuie privită și citită ca o formă aparte de artă – extrem de apropiată în esența sa de literatura de cea mai bună calitate – ci trebuie și interpretată și transmisă generațiilor viitoare ca atare.
Hayden White, Tropics of Discourse. Essaus in Cultural Criticism, The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, 2010