„Poemul este un obiect construit pe baza limbii, a ritmurilor, convingerilor și obsesiilor unui poet și ale unei societăți. Este produsul unei istorii și al unei societăți bine definite, însă modul lui istoric de existență e contradictoriu. Procesul poetic răstoarnă și transformă trecerea timpului; poemul nu oprește timpul în loc, ci îl contrazice și îl transfigurează. Contradicția între istorie și poezie se regăsește în orice societate, dar numai în epoca modernă este atât de clară. Răspunsul necesar și conștiința disputei existente între societate și poezie – iată tema centrală, adesea secretă, a poeziei începând cu perioada romantică.”
Cu această explicație, Octavio Paz lansa, în conferințele și în eseurile sale publicate mai cu seamă începând cu anii ‘70, o complexă incursiune în domeniul relațiilor „incestuoase și furtunoase” dintre poezie și epoca modernă. Din perspectiva sa de poet hispano-american, el a explorat pe larg sensurile nu o dată opuse pe care cuvântul „modern” le-a avut pentru literați și filosofi, artiști oameni politici ori de știință. Pentru Wordsworth, Rimbaud sau Pound, acesta înseamnă cu totul altceva decât pentru Marx, Napoleon sau Lenin. Identificând începuturile poeziei moderne odată cu preromanticii, Paz a evidențiat evoluția acesteia ca dialog contradictoriu între lirica în limbile romanice și cea de expresie germanică. Pornind de aici, el a discutat în repetate rânduri caracterul unic al modernismului anglo-american în cadrul mișcării de avangardă și mai ales prin raportare la poezia franceză și latino-americană. În plus, autorul a oferit subtile analize cu privire la atitudinea secolului XX față de conceptul de timp, afirmând că perioada contemporană lui ar reprezenta „amurgul ideii de viitor” și considerând că acesta ar fi momentul de sfârșit al avangardei, sfârșitul acelei viziuni asupra lumii și artei care a apărut odată cu primii romantici.
Pornind de la aceste premise, poetul și eseistul mexican Pedro Serrano are în vedere, într-un recent și foarte aplicat studiu dedicat formelor și funcțiilor poeziei moderne, evoluția și structura liricii în spații culturale diferite, punctele sale de reper fiind Octavio Paz și T.S. Eliot, autori reprezentativi pentru ceea ce Serrano numește „construcția poetului modern”. Studiul, extrem de elaborat și de complex, demonstrând la tot pasul capacitatea autorului de a se mișca dezinvolt printre concepte foarte disputate și printre concepții diverse asupra poeziei, este bazat pe teza sa de doctorat în literatură comparată, susținută la UNAM (Universitatea Națională Autonomă din Mexic), după un stagiu de cercetare la prestigioasa University of London.
T.S. Eliot a insistat mult, de-a lungul întregii activități, pe legătura stabilită între lirica sa și propria poetică, afirmând că nu se poate vorbi, în cazul lui, despre viabilitatea unor procese estetice generale, ci de încercarea sa constantă de a defini (fie și doar pentru sine) experiența și finalitatea procesului de elaborare a unui text liric: „Meritele și limitele criticii mele pot fi apreciate pe deplin doar atunci când ea este aplicată poeziei pe care o scriu eu însumi.” Celebrul eseu din 1919, Tradiția și talentul personal, definește însă poezia ca fiind prin excelență non-discursivă și autoreferențială, preocupată cu (de) ea însăși mai degrabă decât deorice alte expresii ale personalității (înțelese în sens subiectiv). Fără îndoială, poziția pe care Eliot se situează este prin excelență antiromantică, subliniind existența autonomă a poemului, independentă de cea a poetului.
Dar concepția cu privire la modul / creatorul clasic se va nuanța, în timp, în cazul lui Eliot: dacă în 1927, el se declara un clasic în literatură, după doar trei ani, în eseul intitulat Baudelaire, va afirma că un poet într-o epocă romantică nu poate fi clasic decât ca orientare generală. Ceea ce înțelege, însă, Eliot prin aceasta e că, fidel teoriei proprii cu privire la sensul istoric, el se consideră clasic în aceea că utilizează elemente ale literaturii anterioare, dându-le o interpretare personală în operă, preferința sa pentru acel creator capabil să mențină echilibrul între credință și poezie devăluind, citită dintr-un punct de vedere, și un soi de prejudecată de-a dreptul puritană. Eliot rămâne, însă, unul dintre marii scriitori ai modernității – și, deopotrivă, unul dintre eseiștii săi fascinanți, capabil a se descrie pe sine drept „clasicist în literatură, monarhist în politică și anglo-catolic în religie, combinând o moștenire calvinistă cu un temprament puritan și o aplecare catolică” și, mai ales, știind să-și păstreze pentru totdeauna credința în eternul adevăr al poeziei. Cel în care, aplecându-se asupra acestor aspecte, a crezut întotdeauna și Pedro Serrano. Născut la Montreal, în Canada, el este actualmente profesor la Facultatea de Filosofie și Litere din cadrul UNAM din Ciudad de México, unde predă literatură contemporană. A publicat mai multe volume de poezie, printre care: El miedo (Frica: Mexic, 1986), Ignorancia (Neștiință, Mexic, 1994); Tres poemas (Trei poeme: Caracas, 2000; Turba (Turba: Mexic, 2005), Desplazamientos (Deplasări, 2007), Nueces (Nuci, 2009). În anul 2000, împreună cu Carlos López Beltrán, a editat și a tradus antologia intitulată La generación del cordero: Antología de la poesía actual en las Islas Británicas (The Lamb Generation) care a făcut cunoscuți în spațiul latino-american treizeci de poeți de limbă engleză. A elaborat libretul pentru opera Marimbas de l’Exile / El Norte en Veracruz (muzica aparținându-i lui Luc LeMasne), pusă în scenă mai întâi în Franța, la Besançon, în 2000, iar ulterior la Paris și Ciudad de México. Actualmente, este editorul influentei publicații Periódico de Poesía, care apare în cadrul UNAM.
Pedro Serrano, La construcción del poeta moderno. T.S. Eliot y Octavio Paz, Conaculta, Ciudad de México, 2011