Un moment important în istoria încercărilor de clarificare a sferei realismului magic este reprezentat de apariția, în 1995, a antologiei coordonate de Lois Parkinson Zamora și Wendy B. Faris, intitulate Magical Realism: Theory, History, Community. Realismul magic este privit, aici, pentru prima dată, drept „fenomen internațional” și este identificat în texte provenind din literaturi diverse, de la cea latino-americană la cea nord-americană și ajungând până la cea asiatică sau australiană. Meritul antologiei este și acela că include în paginile sale texte fundamentale pentru impunerea conceptului de realism magic, semnate de Franz Roh, Alejo Carpentier, Angel Flores sau Luis Leal, realizând, astfel, o istorie sui-generis a acestuia și atingând mai vechiul deziderat, formulat de Amaryll Chanady, și anume de a impune o „teritorializare a imaginarului realist magic”. Numai că, fapt corect observat de către Christopher Warnes, antologia aceasta demonstrează, privită global, „inabilitatea de a susține o definiție coerentă și consistentă”, același reproș putându-se face și cu privire la cea ulterioară, editată în anul 2005 de Stephen M. Hart și Wen-chin Ouyang. Rezultatul dă, tocmai de aceea, senzația unui amalgam de formule și de concepții diverse, marcat de ambiguitate și exprimând cu prisosință sentimentul vagului.
Pe de altă parte, excelentul studiu al lui Erik Camayd-Freixas, apărut în 1998, a fost criticat pentru limitarea viziunii: criticul își îndreaptă atenția exclusiv asupra realismului magic în spațiul cultural latino-american, are în vedere câteva mari romane pe care le analizează în detaliu și asupra cărora deschide pentru prima dată o serie de noi perspective interpretative. Autorul identifică „primitivismul” drept componentă esențială a dorinței scriitorilor reprezentând realismul magic de a afirma identitatea specifică Americii Latine, cartea sa privilegiind „versiunea etnologică” bazată pe prezența în textele canonice ale realismului magic latino-american a elementelor specifice mitului, legendei sau demonstrând sincretismul gândirii comunităților tradiționale de pe acest continent. Autorul e convins, pe bună dreptate, că doar pornind de la marile romane apărute în acest spațiu cultural pot fi înțelese în mod adecvat caracteristicile principale ale realismului magic – și tot numai pornind din America Latină se poate trece, dar abia ulterior, la analizarea altor creații, provenite din alte universuri culturale și geografice, fiind imposibil să se nege rădăcinile specific latino-americane ale realismului magic: „doar înțelegerea acestora poate determina aplicarea efectivă a conceptului de față la nivelul altor literaturi.”
Wendy B. Faris, în eseul publicat în 2004, adoptă tocmai perspectiva globală absentă din abordarea antropologică a lui Camayd-Freixas, afirmând că „realismul magic este, poate, cea mai importantă orientare în proza internațională”, Faris demonstrând astfel o formă specifică de scepticism epistemologic (însă extinzând perspectiva, la fel cum procedează și Maggie Ann Bowers în studiul ei din anul 2004, dar și Anne C. Hegerfeldt în al său, din 2005, într-un asemenea mod, încât datele considerate esențiale de o parte a criticii abia de mai pot fi recunoscute în contextul vastului demers de „internaționalizare” a unui fenomen literar care, la origini, a fost limitat la universul cultural latino-american; care, la rândul său, îl preluase de pe tărâmul criticii de artă sau al esteticii generale, așa cum fusese el utilizat la începuturi, de către Franz Roh sau Massimo Bontempelli). Această concluzie, citată de Christopher Warnes, este, însă, amendată tot de el, din cauza trăsăturilor pe care Faris le identifică la nivelul textelor realist magice (câtă vreme multe dintre acestea sunt tipice și altor tipuri de discurs literar și pot caracteriza, la fel de bine, și alte epoci), între acestea aflându-se mai ales „ideea specifică cu privire la natura spațiului, timpului și identității”, dar și semnificațiile pe care le-ar avea, în contextul discursului romanesc realist magic, fantomele, duhurile și spiritele.
Apropiindu-se, la rândul lui, de diferite aspecte ale poeticii și ale punerii în practică la nivelul textului literar a realismului magic, Christopher Warnes, în excelentul studiu intitulat Magical Realism and the Postcolonial Novel. Between Faith and Irreverence, publicat în 2009, încearcă să utilizeze deopotrivă perspectiva pătrunzătoare a lui Camayd-Freixas și cea „internațională” a lui Wendy B. Faris, combinându-le în ceea ce au mai relevant, tratând realismul magic ca pe o posibilă expresie a unui fenomen de internaționalizare (de aici contextul în care discută el problema, și anume romanul postcolonial), dar nefăcând abstracție nici de dimensiunea specific latino-americană a acestuia. Prin urmare, criticul va adopta o definiție a realismului magic în conformitate cu care elementul natural, cel supranatural, realul și fantasticul depind, în ceea ce privește stabilirea sensului pe care îl pot primi în anumite contexte, de perspectiva din care sunt evaluate și de modul în care se face raportarea, întotdeauna necesară, la realitate. Va rezulta un „efect de relativizare” pe care perspectiva realist magică îl aduce, concretizat în observația conform căreia reprezentanții de seamă ai realismului magic „nu au avut în vedere exclusiv realitatea existenței cotidiene, ci deopotrivă pe cea a literaturii”, de unde rezultă sensul metatextual și livresc al multora dintre cele mai reușite realizări în acest domeniu. Cauzalitatea va reprezenta, deci, unul dintre elementele importante pentru lectura pe care o aplică Warnes textelor selectate, având în vedere că realismul magic determină și organizează un răspuns specific la această cauzalitate în două moduri diferite: pe de o parte, prin prisma participării, iar pe de alta, prin cea a interpretării, esențial fiind, în ambele situații, un element discutat și de Alejo Carpentier în celebra sa prefață la Împărăția lumii acesteia, un aspect determinant, de altfel, pentru întreaga lume creștină, și anume credința – înțeleasă drept „acea facultate specială care trebuie separată de domeniul intelectual și care facilitează apropierea de adevărurile divine sau de realități ce depășesc nivelul cunoașterii senzoriale sau fenomenale în absența unei dovezi logice sau a experienței nemijlocite”. De aici și diferențierea pe care o face Warnes, între un realism magic întemeiat pe credință, și altul, bazat pe ireverențiozitate.
Christopher Warnes, Magical Realism and the Postcolonial Novel.
Between Faith and Irreverence, New York, Palgrave Macmillan, 2009