De câțiva ani se întâmplă o seamă de lucruri care conturează un fenomen nou în literatura română – ieșirea în lume cu mai multă dezinvoltură, îndrăzneală, tupeu, curaj.
În 2007, Institutul Cultural Român a demarat un program de finanțare a editorilor străini pentru traducerea și publicarea scriitorilor români (Translation and Publication Support Programme). Se propunea o listă de autori despre care s-a discutat copios, după bunul obicei balcanic, uitându- se că pentru toate trebuie un început, oricâte semne de întrebare ar ridica acesta.
Programul a început deja să dea roade. Firește, ieșirea în lume a literaturii române nu s-a sprijinit doar pe acest program, dar nu se poate eluda rolul său major. Cu sau fără acest sprijin, au fost traduse în diferite limbi, în diferite colțuri ale Europei, nu numai printre vecini, multe titluri.
Iar anul 2010 a excelat, lista fiind lungă, bogată în titluri și autori a căror înșiruire ar exceda spațul acestei rubrici. Dar nu pot să nu amintesc câțiva, pentru a sugera direcțiile – Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Lungu, Ioan Es Pop, Vasile Ernu, Filip Florian, Daniel Bănulescu, Stelian Tănase, nici unul pomenit în ordinea importanței, acestora adăugându-li-se mulți alții, ale căror titluri au apărut în Franța, Suedia, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia, Slovenia, Cehia, Bulgaria, Ungaria.
Îmbucurător este faptul că a atras atenția cu deosebire literatura nouă, chiar de ultim moment. Îmbucurător mai este că aparițiile nu s-au limitat la proză, care pătrunde mai lesne într-un spațiu străin. Se poate comenta că promovarea unora dintre scriitori este excesivă, că mai sunt multe nume cel puțin la fel de interesante, că un număr redus de scriitori ar fi acaparat aceste direcții noi de promovare, exact cum se întâmpla pe vremuri cu șefii literelor românești.
Dar chiar și excesele sunt până la urmă benefice. Scriitorii români sunt din ce în ce mai mult invitați la târguri de carte, simpozioane, festivaluri și lecturi publice, cărțile traduse sunt luate în seamă, uneori chiar până la a obține premii ș.a.m.d. S-a înțeles prin urmare un lucru esențial, anume că și literatura e o marfă și deci legile marketingului nu trebuie să-i fie străine.
Scopul acestor scurte însemnări este dublu. Pe de o parte, să semnalăm lucrurile noi petrecute. Pe de altă parte, să atragem atenția asupra unui aspect care ar putea contribui la îmbunătățirea situației. Nu este suficient ca un titlu să apară tradus într-o altă țară, el trebuie difuzat și promovat. Aici și-ar putea intra în rol agentul literar, o meserie încă neexistentă la noi sau pe care nu prea punem preț. Agentul literar poate fi de-al nostru sau de-al lor.
În al doilea rând, încă se acordă o atenție redusă, chiar ridicol de redusă tălmăcitorilor în alte limbi. Cu excepția câtorva acțiuni sporadice ale aceluiași ICR – scurte colocvii la care traducătorii din română în alte idiomuri se adună și-și expun experiențele -, aproape nimeni nu-i ia în seamă pe traducătorii literaturii române. Și ar putea fi extrem de simplu și în orice caz benefic ca acțiune media.
De pildă, s-ar putea adăuga premiilor anuale ale Uniunii Scriitorilor o nouă categorie – Traducerea într-o limbă străină a unei opere literare românești. Dacă țin minte bine, se mai întâmpla cu ani în urmă. Dar ar trebui, mai întâi, ca traducerile respective să se găsească măcar într-un număr minuscul de exemplare și în România, iar cei care propun titlurile pentru premii și cei care le acordă să nu se mai gândească la promovarea interesului propriu.
Poate nu în fiecare an s-ar găsi nume demne să fie remarcate, deși mă îndoiesc, dar o asemenea temere n-ar trebui să împiedice un început. În 2010, sigur au fost nume demne de a fi remarcate. Să ne gândim numai cum sună poemele lui Ioan Es Pop în spaniolă sau în engleză (Dan Munteanu Colan sau Adam Sorkin & Lidia Vianu), ori frazele Gabrielei Adameșteanu în italiană (Roberto Merlo). Dintr-un gest mărunt, toți am avea de câștigat. Traducătorul premiat ar putea fi invitat la ceremonia acordării premiului, s-ar scrie despre eveniment, aici și în țara de unde vine el, prin urmare încă o reclamă-promovare a cărții. Și a literaturii române.
STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista “Lumea”, a condus, după 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din Romånia (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.