În ediția europeană din 3 decembrie 2007 a revistei Time,
Donald Morrison a publicat un articol de vreo șapte pagini despre
declinul culturii franceze ca putere culturală internațională.
Intelectualii francezi au luat foc, reacțiile de indignare și
revoltă s-au succedat în ritm alert, Morrison a fost acuzat în cel
mai bland caz de confuzie, iar textul său a fost pur și simplu
pulverizat. Cartea de față* adună laolaltă textul lui Morrison,
comentariile acestuia după scandal, reacția la articolul lui
Morrison și un fel de răspuns al lui Antoine Compagnon, profesor de
literatură modernă și contemporană, cunoscut pentru superba sa
carte “Antimodernii”.
Cine e Donald Morrison, care a starnit o asemenea furtună?
Specialist american în literatură contemporană, Morrison nu era un
nou venit pe piața ideilor la momentul în care și-a scris
articolul, mai degrabă lumea ii asculta cu interes părerile. Poate
așa se și explică furia pe care a starnit-o. Morrison susține că
literatura și cultura franceză sunt în decădere. Adică se deosebesc
substanțial de trecut. “Deși francezii nu au inventat romanul, au
dominat acest gen literar din secolul XIX – lea până în secolul XX:
Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas pere et fils, Flaubert, Zola, Proust,
Celine…” spune Morrison. Dar pe la mijlocul secolului XX, odată cu
apariția Noului Roman, care își propunea să submineze convențiile
literare în vigoare, literatura franceză a început să se
deterioreze. S-a ajuns ca azi toată lumea să aibă impresia că poate
scrie, despre orice, o călătorie cu metroul, o plimbare în parc sau
alte chestiuni minimaliste, fără personaje notabile sau măcar
conturate. Pentru o lungă perioadă de timp, Franța și cultura
franceză au făcut “legea” pe scena internațională. Aflați permanent
în centrul atenției, artiștii francezi se bucurau de un prestigiu
fără egal. Din gloria de odinioară nu a mai rămas astăzi decât
nostalgie și frustrare.
Nici o altă țară, mai susține, între altele, Morrison, nu
acordă un atât de mare sprijin culturii ca Franța. Cu tot acest
sprijin, oferta culturală franceză nu înregistrează mari succese
peste hotare. Primul motiv este ca toate acțiunile au loc în limba
franceză, azi limba vorbită situata abia pe locul 12 în lume, față
de chineză (pe locul întâi) și engleză (pe locul doi). In al doilea
rând, pentru ca principalele organe culturale de critică și
publicitate sunt bazate în SUA și Marea Britanie. În fine, crede
Morrison, însuși sprijinul statului asigură mediocritatea:
producătorii actelor de cultură pot supraviețui fără un efort prea
mare. Politica în domeniul culturii ar trebui deci să se bazeze mai
mult pe forțele pieței. In incheiere, Morrison crede că Franța se
poate reîntoarce la fosta glorie culturală extrăgându-și valori și
inspirându-se din creația minorităților ambițioase venite din
Africa, Asia sau chiar Europa de răsărit și deschizând larg ușile
mondializării, adică realităților lumii exterioare. Pe undeva de
înțeles cum, intr-o țară in care orgoliile sunt enorme, scriitori,
profesori și intelectuali l-au desființat pe Morrison in diferite
publicații.
Antoine Compagnon pare să confirme în mare parte părerea lui
Donald Morrison: cultura franceză e pe moarte. “Plângerea de milă
culturală, lamentarea pe marginea dezastrului nostru sunt o
specialitate franțuzească; nu cred să fi văzut ceva asemănător în
altă parte. (…) Donald Morrison nu ne spune nimic din ceea ce nu
știam deja.”
“Ce mai rămâne din cultura franceză” este fără îndoială un
volum polemic. Se pot scrie ample comentarii pe temele avansate de
Morrison, dar în principal două mi se par de importanță majora.
Chiar dacă Morrison poate avea dreptate în multe privințe, nu
trebuie uitat că nici alte “puteri culturale” n-au în acest moment
valori comparabile cu cele care le-au adus gloria candva, prin
urmare fenomenul e mai larg, nu numai francez; și că, pe de altă
parte, cultura nu trebuie judecată pe criterii economice.
Oricum, redactorul șef al Editurii ART, Laura Albulescu,
merită felicitări pentru promovarea acestui volum pe piața
romanească. Suntem la curent cu mersul ideilor într-o lume care se
agită în permanență; ni se sugerează căi de urmat; intelegem cum
orgoliile nu aduc cu niciun chip glorie. Traducerea curge într-o
admirabilă limbă romanească.
*) Donald Morrison – “Ce mai rămane din cultura franceză? urmat de Antoine Compagnon – Preocuparea pentru grandoare”. Editura ART. Traducere din limbile engleză și franceză de Laura Albulescu. Postfață de Horia-Roman Patapievici.