Acest ultim roman al lui John Le Carre este al douăzeci și doilea și a apărut în 2010. Un an mai tîrziu era deja tradus de Editura RAO și-i bucura pe iubitorii genului care se convingeau că celebrul romancier britanic “îmbătrânește frumos”, cum sugera un comentator.
Undeva pe insula Antigua, un fost profesor de literatură engleză cu nume predestinat – Peregrine Makepeace, Străinul care face pace -, aflat în vacanță cu superba lui iubită, e abordat de un rus plin de bani, Dima, înconjurat de o numeroasă familie, dar și de numeroși bodyguarzi. Dima se dovedește a fi nu numai unul dintre noii magnați corupți ai Rusiei, cel mai mare ganster spălător de bani din lumea post războiul rece, dar și un personaj care, știind că va fi lichidat de rivali, vrea să se ascundă în Marea Britanie, în schimbul dezvăluirii uriașei cantități de secrete pe care le cunoaște. Mai precis, “Dimitri Valdimirovici Krasnov, supranumit Dima, director al European Arena Multi Global Trading Conglomerat din Nicosia, Cipru, este dispus să negocieze cu autoritățile Marii Britanii, prin intermediarii profesor Perry Makepeace și avocat Gail Pekins, un aranjament profitabil pentru ambele părți privind reședința permanentă a întregii familii în schimbul unor informații foarte urgente și foarte delicate pentru Marea Britanie.” În teorie, e simplu. În practică, îngrozitor de greu. Serviciile secrete cărora li se adresează sunt suspicioase, există interese întrepătrunse dincolo de ideologii sau frontiere, iar brațul lumii interlope rusești, căreia Dima însuși îi aparține, e foarte lung și lovește nemilos.Acțiunea se petrece în Antigua, la Londra, la Paris și în Elveția, adică, sugerează autorul, cam peste tot unde, fără știința noastră, colcăie spionajul și malversațiile internaționale. Cu alte cuvinte, Perry și Gail nimeresc “printr-o simplă întâmplare într-un câmp cu densitate enormă de mine.” După un început cam lung, în care cei doi sunt supuși unor interogatorii amănunțite de oameni ai serviciilor secrete britanice, pentru a li se cântări afirmațiile, acțiunea se precipită. Aflăm treptat că bancheri și politicieni londonezi sunt mână în mână cu interlopii ruși plini de bani și cu guvernul Rusiei și că interesele financiare domină totul. Aflăm că nimănui nu-i pasă de sursa veniturilor enorme într-o perioadă de recesiune profundă. Aflăm că spionii n-au limite, își trădează și prietenii apropiați. Aflăm că nu mai există “părți” bune și rele într-o lume a banilor. Aflăm că s-a instalat inclusiv în serviciile secrete cangrena birocrației, zilele în care spionii erau gentlemeni au apus și chiar și lumea aceasta specială s-a întors cu susul în jos.
Am putea spune că romanul are două părți, una lentă, a lungului interogatoriu, alta alertă, a acțiunii propriu-zise, asemenea romanelor de gen. Stilul este admirabil, se schimbă în funcție de acțiune și personaj, dovedind măiestria unui romanicier ajuns, la venerabila vârstă de 80 de ani, un clasic în viață. Un roman încântător, chiar dacă nimeni nu va înțelege cum se poate ajunge totuși aproape peste noapte numărul 1 în spălările de bani din lume.
John Le Carre – Genul nostru de trădător, Editura RAO. Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian