Două cărți englezești mi-au marcat tinerețile, amândouă aparțin unui scriitor făcând parte din generația așa zișilor „tineri furioși”, amândouă au fost ecranizate cu enorm succes la începutul anilor 60 – mai exact în 1960 și 1962 -, amândouă au fost traduse atunci și în românește și, recent, republicate de Editura Polirom.
Scriitorul este Alan Sillitoe, iar titlurile sunt „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” și „Sâmbătă seara, duminică dimineața”*). Le-am recitit în săptămânile din urmă. Amândouă au ca eroi niște tineri revoltați, dar care nu știu ce caută și nici cum să acționeze, în amândouă e pregnant sentimentul de nefericire, amândouă obsedează cititorul la sfârșitul lecturii.
În „Singurătatea…” unui adolescent rebel, închis după o spargere și ajuns într-un centru de corecție, i se oferă șansa să participe la un concurs de cros. Diminețile lungi de antrenament îl fac să se gândească la ipocrizia lumii din jur. În „Sâmbătă…” alt tânăr, muncitor într-o uzină, se abrutizează cinci zile pe săptămână în fața strungului, să câștige cât mai mult, iar banii îi cheltuie pe cât mai multă băutură – potrivit argumentului „fii beat și fericit” – , singura lui distracție fiind seducerea femeilor măritate. Sigur ambele personaje au împrumutat ceva din biografia scriitorului, dar la fel de bine ele au fost și emblematice pentru o anume epocă din istoria recentă a Angliei.
Tânărul din „Sâmbătă…” compensează prin adulter lipsa de tandrețe din viața lui. Dar nu se oprește la a seduce o singură femeie măritată, iar viața i se complică si mai mult când agață o tânără ale cărei intenții de măritiș nu sunt ascunse. Între fericirea de weekend și lipsa responsabilității nu e capabil să aleagă: „Se gândea să rămână pe drumul sigur și trandafiriu alături de Doreen, dar plăcerea și riscul de a avea două femei căsătorite erau prea ademenitoare ca să le reziste”. Firește că se întâmplă să se afle de aventurile tânărului, care primește o corecție zdravană din partea unuia dintre încornorați. După o săptămână de convalescență, tânărul rebel ajunge să treacă „pragul acelui iad amețitor și nedorit pe care bărbații mai maturi îl numesc căsătorie”. Răzvrătirea față de orice e inutilă: „Luptăm cu mamele și soțiile noastre, cu proprietarii și șefii de echipă, cu polițaii, armata și guvernul”. Ultimele paragrafe ale cărții sunt un amestec de resemnare și optimism nejustificat: „Ei, la urma urmei, e un trai bun și o lume bună dacă nu te lași copleșit și dacă știi că lumea largă încă nu a auzit de tine, nu, nici pe departe – deși în curând o va face”.
Aceeași furie mocnită și în „Singurătatea…”, scrisă la doi ani după „Sâmbătă…”. Alergarea este pentru tânărul rebel o eliberare, îi dă senzația că este, în același timp, primul și ultimul om de pe planetă. Tînărul nu aleargă neapărat pentru victorie, pentru șefii ipocriți care vorbesc despre beneficiile sportului și despre reabilitare, și firește, despre triumful școlii de corecție. Tânărul alege să fie cinstit în felul lui, pierde cursa, dar câștigă cursa cu societatea.
„E ca și cum tot ce mi-a influențat orbește viața înainte să împlinesc 30 de ani ar fi dat buzna din subconștientul meu – declara Alan Sillitoe. Căci, deși Singurătatea alergătorului de cursă lungă este despre un tânăr închis la școala de corecție, la fel de bine ar putea fi despre un scriitor și despre reacția lui în fața presiunii societății și a mass-mediei. Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: «N-am nevoie de lingușelile voastre, de recompensele voastre.»”
*) Alan Sillitoe, Sâmbătă seara, duminică dimineața, Editura Polirom. Traducere de Ciprian Șiulea. Alan Sillitoe – Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Editura Polirom, trtaducere de Ciprian Șiulea.