Cu trei ani în urmă am citit rândurile cu care începe romanul de față*): ” Aceasta este o poveste despre o familie și, pentru că este vorba și despre o stafie, s-ar putea numi o poveste cu stafii.” Am lăsat cartea pentru mai târziu. Nu m-a convins nici măcar faptul că citeam pe ultima copertă că a fost numărul unu timp de câteva luni pe lista de bestselleruri a New York Times în anul 2006, și că a fost ecranizat în 2007, cu Michael Imperioli în rolul principal, pelicula fiind produsă de celebra Oprah Winfrey. Mitch Albom a fost multă vreme, înainte de a se apuca de literatură, cronicar sportiv. Am citit romanul abia la începutul acestei veri, într-o scurtă deplasare, în lipsă de alte cărți. Într-o seară, ceea ce spune deja destul despre carte.
Pornind de la întrebarea “Ce-ai face dacă ai avea șansa să mai petreci o zi alături de cei dragi?”, acest al treilea roman al lui Mitch Albom este o poveste tulburătoare despre iubirea dintre membrii unei familii. Fost jucător de baseball distrus de băutură și părăsit de familie, Charley Benetto vrea să-și pună capăt zilelor, are un accident și o reîntâlnește pe mama sa moartă, a cărei dragoste o refuzase pe când era adolescent. Din discuțiile cu ea și din comportamentul mamei, speranțele bărbatului renasc.Subiectul pare banal. Dar lectura te prinde, te pune pe gânduri, paginile au suspans, finalul este surprinzător, identitatea povestitorului este neașteptată. Drama unui ratat provenit dintr-o familie divorțată este pusă într-o altă lumină prin puterea transformatoare a iubirii necondiționate. Mama căsătorită și apoi singură se sacrifică pentru copiii ei – o poveste care se întâmplă de milioane de ori pe întreg pământul. Dar mama din acest roman e un personaj descris cu bune și rele, de aceea e fascinant. “Mamele alimentează anumite iluzii cu privire la copiii lor și una din iluziile mele era că îmi plăcea de mine pentru că și ei îi plăcea. Când a murit ea a murit și iluzia asta.” Sau: “Acum, la sfârșitul acestei zile petrecute împreună, se întâmpla același lucru. Corpul meu era răvășit. Abia dacă mai puteam să mă mișc. Dar brațul ei mi-a cuprins pieptul și am simțit cum mă cară încă odată, iar aerul îmi mângâia fața. Nu vedeam decât întuneric, de parcă făceam o călătorie în spatele unei draperii. Apoi întunericul s-a risipit și-au apărut stele. Mii de stele. Mama mă așeza pe iarba udă dându-i lumii înapoi sufletul meu răvășit.”
Oricât de puternic s-ar da, sufletul cititorului palpită. “Trebuie să îi lași pe oameni aproape de tine. Trebuie să lași cale liberă spre inima ta.” “Poate mă credeți nebun, poate credeți că totul e în închipuirea mea. Dar, în adâncul sufletului meu, eu cred că mama mea, undeva între lumea aceasta și lumea cealaltă, mi-a dat încă o zi, ziua după care tânjisem atât.” Eroului i se mai oferă o șansă pentru a pune lucrurile în ordine cu cei pe care i-a iubit. I se mai oferă o zi. Dacă toată povestea pare lacrimogenă, de vină e doar incapacitatea semnatarului acestor rânduri de a convinge despre frumusețea unei cărți.
*) Mitch Albom – Încă o zi. Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei. Traducere din engleză de Dana Ionescu