Milițianul cunoștea familia de basarabeni nevoiași refugiați în România. Era iarnă grea, în ianuarie 1950, în comuna Militari, pe atunci, la margine de București. Cei cinci copii erau adunați alături de mama lor în singura cameră încălzită a casei sărăcăcioase. Al șaselea, cel mai mare (de 23 de ani) era plecat în lume și se călugărise.
Milițianul avea o veste importantă și ceru să discute cu capul familiei. Tata este la biserică – i s-a răspuns, căci era cântăreț bisericesc. Milițianul i-a spus atunci mamei să trimită un băiat să-l aducă grabnic. Tatăl a sosit rapid, fiindcă biserica era alături. Milițianul l-a luat de-o parte, în altă încăpere, și au avut o discuție scurtă.
Vădit tulburat, după plecarea oficialului, tatăl a făcut o ședință de familie destăinuindu-le tuturor cele aflate: fratele mai mare fusese condamnat în lipsă la șapte ani de închisoare. Dar oficialul se dovedise om, era dispus să-i ajute cumva, după ce i-a spus de mandatul de arestare cu care venise: „Uite ce este, a continuat milițianul, eu am mai multe treburi din astea urâte și nu le pot rezolva pe toate în aceeași zi, înțelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul ăsta, dumneata cu familia faceți tot ce veți crede de cuviință. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!”
Era o invitație nerostită. Familia a decis imediat să-l anunțe pe călugăr astfel încât să plece de la Prislop (foto) unde era pe atunci, alături de celebrul duhovnic Arsenie Boca, să părăsească mănăstirea, pentru a se ascunde. Hotărârea a fost ca unul dintre frații mai mari, Gheorghe (18 ani) să plece rapid către Țara Hațegului, în Ardeal. Era prea periculos să facă acest drum chiar tatăl condamnatului.
S-au împrumutat de bani, căci drumul costa mult. Haine de iarnă nu aveau așa că l-au îmbrăcat pe Gheorghe cu două flanele rupte pe la coate, cu o haină și un fular. Atât. Pentru mijlocul iernii, foarte grea în acel an, era o adevărată aventură.
Ajuns cu greu la Mănăstirea Prislop, Gheorghe i-a zis fratelui despre ce este vorba. Răcise însă atât de puternic încât a trebuit să mai rămână două-trei zile pentru a se întrema, după care au plecat amândoi tot spre București, unde s-au despărțit. Bucureștiul era cel mai bun ascunziș.
Din păcate, Gheorghe rămăsese în continuare bolnav. Era elev la Liceul teoretic nr. 11 din Militari (astăzi Liceul „Tudor Vladimirescu”). Câteva luni a stat mai mult prin spitale. Făcuse o dublă pneumonie care apoi a degenerat în T.B.C. agravat. Directorul liceului reușise să-l recomande la un sanatoriu la Stejăriș (Brașov). Penicilina costa prea mult pentru familia bolnavului, iar metodele rudimentare de tratament s-au dovedit ineficiente. Peste un an și ceva, la 31 octombrie 1951, Gheorghe a murit.
Pentru a nu-i împovăra conștiința, familia luase decizia să nu-i spună niciodată călugărului – acum hăituit de Securitate – motivele reale pentru care se îmbolnăvise și murise fratele său Gheorghe. Au încropit o poveste cum că făcuse o baie într-un lac etc. Chiar dacă până la urmă călugărul a fost arestat, aceasta s-a petrecut abia peste cinci ani și cine știe dacă ar fi scăpat cu viață la rândul său vitregiilor închisorilor din primii ani ai obsedantului deceniu…
Eliberat, călugărul a ajuns să facă studii înalte, să fie promovat în ierarhia Bisericii. Nu a știut niciodată că, poate, sacrificiul fratelui său Gheorghe a contribuit la viitoarea sa carieră – relatează un al treilea frate, Mihai. Peste ani, călugărul de odinioară, dat în urmărire pe țară în obsedantul deceniu, avea să devină unul dintre importanții oameni de cultură și teologi ai Bisericii Ortodoxe Române – Mitropolitul Antonie Plămădeală.
PS: Informațiile de mai sus și pasajul sunt preluate din cartea «Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. „Dosarele nu știu tot!”» (Partea I. Perioada 1948 – 1956). Editura Andreiana, Sibiu 2011. Autori: Mihai Plămădeală și Adrian Nicolae Petcu