Régis Jauffret este unul dintre scriitorii francezi de astăzi cunoscut în spațiul românesc prin două romane traduse în 2009 și 2010, “Poveste de iubire” și “Case de nebuni”. Născut la Marsilia, în 1955, Jauffret s-a afirmat în literatură după 2003, iar “Case de nebuni” a fost distins în 2005 cu premiul Femina. În 2007, a publicat romanul “Microficțiuni”*), distins și el cu premiul France Culture/Télérama și premiul pentru umor negru Xavier Forneret.
“Microficțiuni” a apărut în urmă cu vreo două luni la Editura Vellant, dar nouă cel puțin ne-a atras atenția la începutul anului, când o știre de presă anunța că, în ultima zi a lunii ianuarie, la Ambasada română din Paris, se juca, în regia lui Jean-Camille Sormain, cu Catherine Creux, Nathalie Vairac și Eugen Jebeleanu, o adaptare după acest roman. Trei comedieni intrau în pielea a mai mult de patruzeci de personaje, în episoade scurte, aproape cinematografice. “Este o piesă caraghioasă, un spectacol profund, care oferă frisoane și ne face să râdem cu oroare.” – declara regizorul. N-am găsit nicio știre despre cum a fost receptată piesa…Cartea, pe care autorul a subintitulat-o roman, conține cinci
sute de micronarațiuni tragi-comice, aparent independente una de
cealaltă, fiecare de câte o pagină, fiecare cu titlul propriu.
Cinci sute de micro-romane, de brief-uri. O adevărată enciclopedie
a maniilor, a obsesiilor și a disperării, aranjate alfabetic (de la
“Acoperișul lumii” la
“Zoo“) și construind o perspectivă
amețitoare asupra condiției umane urbane. Distinsa traducătoare
Irina Mavrodin îl compară pe autor, în postfața cărții, cu
Balzac. “La Jauffret, ca și la Balzac, întâlnim o
varietate de monomanii, dar cele care domină în mod evident,
marcând puternic actualitatea acestei Comedii umane
jauffretiene, sunt cele ale unui sado-masochism sexual, cu accente
de o cruzime care ne duce mereu cu gândul la Sade, alt autor cu
care l-am putea compara pe Jauffret, despre care am putea spune că
este un Sade al zilelor noastre. Evident, terenul privilegiat al
acestor evoluții sado-masochiste este relația dintre cei doi
parteneri ai cuplului, această relație fiind singura cu adevărat
creatoare: <<Cuplul este locul în care oamenii există
cu adevărat. Ei există mult mai profund și mai intens în relația
lor amoroasă decât în cea socială.>> (interviu în
Observatorul cultural) Dar să revenim la relația cu Balzac,
atât de puțin evidentă, ba chiar inacceptabilă când rămânem la
suprafață, atât de funcțională, analogic vorbind, când pătrundem
mai adânc în texte. La ambii autori întâlnim o răceală a
naratorului, o distanță necruțătoare față de personaje și situații.
Totuși, Jauffret, acest Balzac și acest Sade al secolului nostru,
își scrie textul cu o răceală căreia i s-ar potrivi epitetul de
sadică, cu o răceală pe care cititorul o suportă, o acceptă
greu la început, dar pe care, pe măsură ce avansează în masa celor
cinci sute de microficțiuni, o percepe în cele mai fine mișcări ale
ei, altfel spus, în toată necesitatea ei pluridimensională.”
Cele cinci sute de povești sunt uneori banale, alteori pline de
cruzime și orori, dar mereu fascinante. Sute de personaje – de la
jurnalistul cinic la bătrânul pedofil, de la polițistul obosit și
profesorul blazat la copilul nedorit de părinți – aleargă prin
cartea care intrigă, surprinde, nemulțumește, produce oroare, dar,
dacă reziști să citești, ești copleșit de umorul negru. Texte care
încep sau sfârșesc șocant – sau și una, și alta. Exemple: “Îmi plac
bărbații în erecție”, “Îmi urăsc nevasta de când s-a lăsat omorâtă
de cancer”, “Ne-am întâlnit cu ocazia unui atentat”, “Fiți
liniștiți, nu-i torturăm pe suspecți”, “Tata nu există, mama m-a
făcut cu sperma furată de la un bețiv” etc, etc.
Pentru Jauffret, lumea este ca o bulă asemănătoare cu cea pe care o umflă speculația asupra cursului petrolului sau al metalelor prețioase – așteptăm ca într-o zi să explodeze. O spune exact cu aceste cuvinte, într-una dintre microficțiuni.
Nu putem încheia fără a spune răspicat că ne aflăm în fața unei traduceri magnifice.
*) Regis Jauffret – Microficțiuni. Editura Vellant. Traducere din limba franceză și postfață de Irina Mavrodin