Horace McCoy (1897 -1955) a fost un scriitor american pe nedrept uitat. Sau aproape uitat. A participat la Primul Război Mondial, în timpul căruia a primit Crucea de Război pentru eroism din partea guvernului Franței. A lucrat ca reporter sportiv în Texas, apoi ca actor de mâna a doua la Hollywood, după care a început să scrie și s-a specializat în scenarii. A devenit foarte cunoscut pentru romanul de față, publicat în 1938, pe care Simone de Beauvoir îl va considera “primul roman existențialist american”. Mai mulți scriitorii europeni îl așază alături de Faulkner, Steinbeck și Hemingway, dar McCoy nu se bucură, totuși, de succesul acelora și, falit și alcoolic, cade pradă depresiei. Continuă să scrie. Moare în 1955.
“Și caii se împușcă, nu-i așa?” este readus în actualitate în 1969 de filmul regizat de Sydney Pollack (foto 2), cu Jane Fonda, Michael Sarrazin, Gig Young și Red Buttons în rolurile principale, nominalizat la nouă Premii ale Academiei Americane de Film. Apoi a fost uitat din nou. La noi, apare acum în traducerea excelentă a lui Dan Croitoru, la Humanitas fiction, în colecția “Raftul Denisei”.Se spune despre acest roman că este unul emblematic pentru anii Marii crize economice. Acțiunea se petrece în 1932. Eroii sunt doi tineri cu aspirații la meseria de actor, care se înscriu la un maraton de dans, evenimente frecvente și cu mare priză la public în acea perioadă, obligați să danseze săptămâni de-a rândul, zi și noapte, cu mici pauze, sub ochii spectatorilor în căutare de senzații tari. O poveste tragică. De multe ori m-am gândit că publicul care participa excitat la acele interminabile maratoane de dans semăna picătură cu spectatorii luptelor de gladiatori din Roma antică, încheiate cu moartea cel puțin a unuia dintre protagoniști. Cam așa se întâmplă și în acest roman.
Brutalitatea poveștii se îmbină admirabil cu frumusețea narativă. De la început știm ce s-a întâmplat, anume că Robert a ucis-o pe Gloria, dar vom afla – și vrem să aflăm – de ce. În maratonul de dans și mai ales în derby-urile elimnatorii dintre concurenți, eroii acționează din instinct de conservare. Treptate, extenuarea, frica de înfrângere și frustrarea ajung să domine. Gloria este figura învinsului, o victimă nu doar a propriei psihologii labile, dar și a sistemului, și îi cere partenerului s-o omoare, ca s-o scape de calvar. Romanul înaintează prin flashbackuri.
Chiar și vizual, romanul are impact. Frânturile de fraze din verdictul judecătorului care pronunță sentința de condamnare a lui Robert, care deschid fiecare capitol, sunt tipărite cu caractere din ce în ce mai mari, pe măsură ce lovesc în subconștientul eroului.
Romanul a fost considerat, alături de “Fructele mâniei” de John Steinbeck, unul dintre cele mai convingătoare portrete ficțioanle ale Americii Marii Depresiuni, a sărăciei și lipsei de perspective.
Dar măiestria deosebită a lui Horace McCoy constă în talentul de a fi descris nu numai substanța Marii Depresiuni, ci și în acela de a fi creionat un portret posibil al oricărei generații, prin capacitatea de a sugera cum se destramă visele și cum conștientul nostru poate lucra împotriva noastră. Gloria n-avea nicio șansă să ajungă vreodată actriță și să-și îndeplienască visul, era o femeie ștearsă, în orice caz neatractivă, și de aici până la disperare, într-un moment de revelație, nu este decât un pas.
“Și caii se împușcă, nu-i așa?” este o bijuterie.
Horace McCoy – Și caii se împușcă, nu-i așa?, Editura Humanitas fiction, colecția Raftul Denisei. Traducere din engleză de Dan Croitoru