Si vis vincere disce pati – dacă vrei să învingi, învață să rabzi, spun latinii atât de îndrăgiți de Vasile Igna. Un nou volum de poeme, Animale domestice, editura Limes, 2011, apare încărcat de melancolie, înfrâu, dar și de încredere în drumul care continuă să înainteze printre contradicții, labirint și pădurea care obligă uneori la rătăcire, la îndepărtarea de atingerea țintei. Traversarea pădurii nefiind de evitat, sunt binevenite deci luminișurile, spre popas, unde se desfășoară un fel de Lucrări și zile cu inserții de mitologie și legende, păstrând, ca și volumul Lumină neagră, din 2008, o căutată dihotomie formală (prima parte, a explorărilor melancolice, în vers alb, a doua parte consacrată perfecțiunii rimate și jocului apropiat de polizările folclorice).
În aceste luminișuri ale memoriei, călătorul poposește cu “șanțuri/ negre în jurul pleoapelor”, ca un “bizantin/ ce întrevede în zare cetatea…”; aici “ploaia e asemenea dragostei / ea ocolește animalele sălbatice…./ vine din viitor în prezent…/ de undeva, din pământul negru al inimii/ unde se ascund animalele domestice și/ se pritocesc micile explozii ale timpului” (Ploaia e asemenea). Simbolul animalelor domestice (contrare bestiilor care, după cum ne amintim din manualele de latină, populează selvele…) accentuează concentrarea pe interioritate și blândețe, pe înțelepciunea unei vârste potrivite acestor cronici “de toamnă ploioasă/ prin care se furișează puii/ animalelor domestice/ cuibărindu-se/ dincolo de marginea zdrențuită/ a cuvintelor.” (Mai plouă blând)E o apropiere de nemișcare, “când nu mai umblu/ să potrivesc cuvintele cu cârji inutile/ pot să privesc cerul și să caut/ pe harta lui tulbure firul izvorului, / ciotul visului de dinainte de copilărie./ Și să aflu că nimic nu-i altfel decât mi-am închipuit,/ că totul e așa cum spun retoricile clasicilor și/ Tristele unor poeți anonimi morți înainte de vreme./ Acum văd cum se topesc zăpezile în aprilie/ și casa cum intră încet în pământ./ Și-aproape că nu mai am nici o fotografie/ în care să nu fie un mort, / nici o carte mai tare ca viața,/ nici jale mai dulce ca trupul cernit al iubitei. / Dar eu ar mai departe pământul cu/ plugul nemernic al vorbelor, / ascult/ murmurul armonic al textului visat.” (Acum când)
Domesticirea, de asociat polizării, șlefuirii, sculptării
ființei, îndepărtează izbucnirile neînfrânate, trasează un portret
în care se întregesc “linie după linie ca niște cârje / ca niște
trepte pe care nu mai urcă/ decât animalele sălbatice/ cele de sus
mai aproape de lumină/ cele de jos tot mai șterse./ Doar el
pictorul/ mai speră că pentru a încheia portretul/ îi va trebui mai
mult decât vopseaua rămasă sub unghii”. (Pensula).
Poetul care “ar fi vrut să se nască geometru” se află acum deasupra echerului, dominând materia, revenind totuși mereu “la animalele sălbatice/ ca și cum domesticirea lor ar fi o treabă dificilă, / ceva pentru care e nevoie de delicatețe și precizie/ și o răbdare de ceasornicar./ Dar eu am văzut atelierele ceasornicarilor helveți/ nimic nu seamănă cu arenele circului/ unde poverile sunt vesele și copiii triști,/ unde caii se-nșiruie sub bici iar leii/ suflă să stingă flacăra cercurilor./ Sub cupolă se încearcă figuri de sinucigaș, animalele domestice trăiesc mai mult decât ei/ când le vine vremea/ se afundă în pădure/ și închid ochii pe jumătate/ ca păsările, o, ca păsările ce cad/ odată cu frunzele, în noiembrie când/ se pregătesc marile zăpezi/ și când moartea se încarcă cu puțină pudoare” (El revine mereu).
Retorica elegantă, stilul balansat, dar și concizia și forța, așezarea detaliului mai presus de ansamblu în scene patetice, tablouri precise, dau poeziei lui Vasile Igna o haină potrivită unor simboluri folosite de mulți dintre cei care au căutat consolarea și nemurirea în literatură, precum simbolul Rozei: “Bine ai venit, Roză Neofilită/ născută din cenușa rece a bătrâneții/ a mai rămas câte ceva de dăruit păsărilor/ șopârlelor, utopiei ce doarme-ntr-o rână/ la masa săracilor!/ Azi îți aduc aminte de morții casei mele/ de fața lor luminată dinaintea plecării/…Iubirea e domesticită azi, dincolo de ea/ ochii sunt fulgere în noaptea leneșă a trupului…. (Bine ai venit)
În Jurnal de jocuri (Valea Căprioarei: 23 de ipostaze ale verii), tonul se schimbă, alerte ritmuri argheziene și sugestiile unor lecturi din Miron Radu Paraschivescu, dar și din folclor, aduc noi văluriri care par anume provocate: “să nu se facă sufletul noroi”. “De jelit jale nu e/ nici cât praf pe degete/ nici cât colb e pe balanță/ nici cât urme pe o clanță/ ce deschide uși de rouă/ unde-adastă amândouă:/ și plecata și ursita/ și în veci nepedepsita” (4 iulie).
Cu un excepțional simț al structurii, Vasile Igna ferește astfel cartea de singurul lucru care se poate reproșa incantației provocate de tonul elegiac: monotonia.