Laurențiu Ulici ridica în fine și el privirea de pe tabla de șah (asta, ehei!, demult tare, pe când nu juca bridge!), chemat la masă de Rica (“Ulici, criticul baban/ joacă șah de ani și ani/ îl admiră lumea toată/ vai, ce voce minunată!”) și pornea la locul lui de pe terasă, unde mai poposeau uneori Eugen Negrici (“viță blondă de olteni/ dedulcit la Ivireni”) și Manolescu (“Te-om îmbarca, dacă va fi nevoie/ ca fotbalist pe-o Arcă a lui Noe”).
Prietenii noștri clujeni, Irina Petraș cu Petru Poantă și Laura, Angela cu Adrian Popescu și Mihnea, Nae Prelipceanu cu Denisa Comănescu și Iarina, dar și Ileana cu Gheorghe (zis Gyuri) Schwartz sau Doina Uricariu cu Alexandru și Andreea cea “cât o linguriță” se pregăteau cu veselie să deguste vestitul “pui fript la Axin” (“Ne-a servit galinacee,/ De-ntreba Galina ce e?/ Este puiul perifrastic, megalitic și pietros/ Ce mi-e carne, ce mi-e os?)”, în timp ce Zigu Ornea, întors de la plajă “cu pixu-n vânt, cu capul gol/ și note ample la subsol”, îi oferea un pepsi cățelului… Cico, alintându-l – spre încântarea matematicianului său, Liviu – “digu-digu”. Și mai stătea o vreme la taifas, cu prosopul pe după gât, consolându-i pe Alex Ștefănescu și Augustin Buzura, bătuți sistematic la șeptic de soțiile lor, sau explicându-le Anei Blandiana și lui Romulus Rusan că nu el a lansat, ca să-și facă reclamă, porecla de “Zigu Maiorescu”.Era o situație extraterestră. Chiar dacă se făceau bancuri acide și uneori – ca la vârsta noastră de atunci – mai deocheate, nu se supăra nimeni; nici nu se credea nimeni mai grozav ca alții – sau, cel puțin, nu arăta nimeni acest lucru. Momentul de vârf al distracției era balul de încheiere, la care copiii primeau diplome și premii, iar “adulții” citeau epigramele… acumulate. Multe cu aluzii… – pe care lumea se făcea că nu le înțelege – la locatarul vilei încercuite cu bodyguarzi din vecini, precum aceasta (aparținându-i tot lui Stelian):
“Geaba la Neptun faci baie,
Lumea nu te mai aclamă
Nicolae, Nicolae…
Manolescu de te cheamă”.
Bineînțeles, după recitalul de epigrame nu lipsea o Poștă a Redacției în care Stelian, cel puțin, își făcea de cap (“Lui M.P. care ne-a trimis un text intitulat Inscripție pe slipul lui Alex Ștefănescu: Nu primim epopei”), dând drumul unui șuvoi de calambururi și glume mai mult sau mai puțin înțepătoare (“Ce-i, Darie, ai avut un coșmar? Nu, Miruna, machu-pichu un țânțar”).
După 1989 n-am mai fost decât de două ori la Neptun (în afară de unele scurte treceri pe la festivalurile de literatură organizate de obicei în iunie) – în 1993 și 1996. Dar, deși eram în vacanță, deși eram încă împreună toți trei – și ar fi trebuit să fim atât de fericiți -, nu mai lăsasem acasă grijile, nici maldărele de cărți. Tot mai puțini vechi prieteni pe terasă: lumea începuse să meargă la mare în Grecia, Turcia, Italia și aiurea, alții pescuiau în propriile bălți, alții făceau politică, mulți plecaseră pe alte meleaguri și chiar dincolo de ele, spre alte lumi, de lumină și verdeață… Nu mai avea niciun haz să faci epigrame, aluziile nu mai aveau niciun rost, parcă și armiile valurilor se înfruntau acum altfel; fiecare dintre noi își locuia propria insulă, singurul lucru discutat – eventual – în comun mai era cum să scrii sau măcar să publici în engleză, devenită deja lingua franca. Nu asta era realitatea? Ba chiar asta era. Eu o știam demult, de la sașii care emigraseră fiindcă le plecaseră rudele, prietenii și vecinii.
Și totuși, în 2006, când am trecut ultima oară pe la Neptun câteva zile, la festivalul de literatură, mi s-a părut că-i văd încă pe toți acolo, pe toți cei de altădată, jucând șah, râzând, bârfind, recitând, privind în zare – erau încă acolo, sailing to Byzantium. Nu mai rămăseseră pe punte aceiași, pe unii nici nu-i cunoșteam, dispăruseră “statuile”…
Dar faptul că meseria de scriitor încă n-a dispărut e o formă de eroism a zilelor noastre.
În imagine, Laurențiu Ulici și Stelian Tăbăraș jucând șah în curtea Vilei Scriitorilor de la Neptun, 1993