Eram noi trei – Stelian, Grete și Ana-Stanca – ridicați sus, deasupra grijilor, în globul cu ozon al vacanței. Începând cu 1979, an de an porneam în fiecare vară la Neptun, cu noaptea în cap: cum adică “cu noaptea în cap?” se minuna Ana-Stanca la cei câțiva ani ai ei, închipuindu-și caput noctis ca pe o așezare în sau pe capetele noastre. Împingeam toți trei la noapte cu căpățânile ca la un capac de oală, până îl dădeam la o parte și săream drept pe malul mării. Două săptămâni în care nu umblam la vânat (de mâncare), nu spălam vase, nu tu grădiniță sau școală, nu vioară și pian, tata “nu mergea la servici/ să latre după pisici” (“de ce te duci, tată, la deservici?”), mama “nu scria maqama” sau “mu’llaqate tocate”; aveam timp să râdem și să născocim tot felul de năzbâtii. Și în fiecare vară ne regăseam cu aceiași prieteni, de care parcă ieri ne despărțiserăm.
Locuiam la parter, în camera 14, pe colț, de unde săream direct în iarba țepoasă și plină de urzici să coborâm la mare, scurtând drumul. Ana-Stanca, la doi ani, contempla primele ei pietricele adunate de pe plajă (pe care Stelian le cioplea într-un stil… asirian), văzând în ele esența zborului: “Ca Spatz!” (ca vrabia!) și cei doi brăduți din fața balconului, încă mici de tot pe atunci: “niște urechi lungi care ies din pământ”. Lipsiți de orice respect dendrolatric, întindeam prosoapele să se usuce pe “acele urechi”. Acolo, printre borcane cu pești cât gămălia, brotaci, furnici cu aripi transparente – unde le e erau verighetele? – câini și pisici pripășiți de pe terasă, lubenițe cu bot, pui de găină sau papagali cărați de acasă făceam îndelungi “ore de vorbit”, găsind răspunsuri la orice întrebare: “Ce zice cuțu vagabond?” “Sunt liber, în fond!”Acolo se adunau după masa copiii chirăind și distrugând orice speranță a celor care ar fi vrut să moțăie. Uneori născoceau adevărate piese de teatru sau ritualuri complicate, precum “înmormântarea șoricelului” – un șoricel care o speriase de moarte pe Daniela Crăsnaru, în camera 13 de alături, și pe care un grup înarmat cu mături, mopuri și… tomuri aruncate în toate direcțiile nu reușise să-l căpăcească. Fiara n-a fost învinsă nici după câteva zile, deși se pusese o capcană cu somnifer învelit în cașcaval obținut de la Ileana Vulpescu, deși venise special de la București, să-și apere domnițele – pe Daniela și Alexandra – însuși vestitul folkist Dragomir, soțul Danielei (drept care Stelian îi saluta maramureșenește dimineața peste balustrada balconului: “Aseară-am dormit cu tipul/ și mi-o ros șoarecii slipul”). Povestea luase proporții de lupte lui Hercules. Până la urmă intrusul a fost totuși găsit “mort de inaniție/ dar cu… repartiție” (căci, ehei, nu era simplu să obții o repartiție la Paltinul B. pe atunci!).
Ce epopei au mai compus copiii, ce i-au cântat prohodul, ce i-au slăvit iscusința și faptele de glorie! Soția lui Nicolae Stoie de la Brașov, o cunoscută graficiană, chiar a desenat un serial despre șoricei (din care Ozana Cucu-Oancea, care pune la cale o monografie a Casei Scriitorilor de la Neptun si datorită căreia am scris aceste amintiri, va publica măcar o “capcană”. Desigur, nu capcana economică și adaptată lipsei de mâncare comuniste pe care o descria un banc al epocii, anume o lamă de ras: Vine șoricelul, pune gâtul pe lamă, și se tot uită ba la stânga – “unde e nuca?”, ba la dreapta – “unde e măslina?”).
La 12 fix ieșea Octavian Paler (a cărui mașină de scris țăcănea nonstop din zori), își lăsa ceasul pe colțul balconului nostru (noi ne întorceam devreme, de grija “ultra-Violetelor Zamfirescu”) și se ducea să înoate. La ora unu se întorcea, își lua ceasul și ne găsea pe toți, cu odraslele spălate, gata de masă. Dar înainte de masă apăreau… pescarii (câțiva bine dotați autori – între care au fost o vreme și Mircea Dinescu și mult invidiatul pentru barca lui de cauciuc Toma George Maiorescu) de la Balta Limanu: “Lăcuitorii Limanului, fie ‘nalți la stat, fie mai scurți cu un cap, norocoși la pește au ba, una sunt, aceeași limbă vorbescu și de la Râmă se trag”, îi întâmpina Stelian (și el pescar – însă pe vremea aceea încă fără scule de pescuit ca lumea, acestea fiind înainte de ’89 la fel de rare ca tot ce nu era… șampanie; căci numai de șampanie erau rafturile pline, încât până și la înmormântări cuvioșii preoți stropeau mormintele cu șampanie). Fănuș Neagu, mult mai practic decât pescarii, mai făcea și el rost de undeva (probabil tot de la cherhana) de niște guvizi și mule – în timp ce corul antic, dirijat de Stelian scanda: “Stau pe dig, nu mă decid:/ Un guvid cum să-l divid?/ Capu-i dau lui Novăceanu/ corpul, pentru Sântimbreanu,/ o pulpă… lui Sălcudeanu/ și-atunci Ștefănescu/ s-a ales cu… / (Refren: “lapții, ia-ții”… ( pe muzica lui Armstrong).
Fotografie: Pietre sculptate de Stelian Tăbăraș