“Poezia este expresia cea mai înaltă a sensibilității umane și a celei mai rafinate inteligențe, fără ea oamenii ar fi lipsiți de spirit, de capacitatea unei înțelegeri adecvate a lumii din jur – și le-ar fi amenințat chiar accesul la viitor”, spunea scriitorul mexican Víctor Toledo într-un recent interviu.
Născut în 1957, la Córdoba, Veracruz, și afirmat mai cu seamă ca poet, Toledo face parte din gruparea cunoscută, în spațiul cultural latino-american, sub numele de “Los Cincuenta”. Este creatorul “rosagramei”, (sonet-caligramă elaborată în forma unui trandafir) și, deopotrivă, traducătorul în spaniolă al operei unor scriitori ruși cum ar fi Pușkin, Boris Pasternak sau Osip Mandelștam. În anul 1983 a primit Premiul Național pentru Poezie Tânără din Mexic, beneficiind, ulterior, de mai multe burse de studiu în străinătate și susținând o strălucită teză de doctorat la Universitatea Lomonosov din Moscova, în 1992. Susținător declarat al poeziei experimentale și adept al readucerii în actualitate a vechilor mituri ale Mexicului, este membru în colegiul de redacție al prestigioasei reviste Biblioteca de México, din anul 2009 coordonează colecția de poezie, eseu și proză scurtă a Editurii La abeja de Persefone și predă cursuri de literatură la Universitatea din Puebla. Considerat unul dintre cei mai originali și mai expresivi poeți ai Mexicului zilelor noastre, Víctor Toledo este o prezență constantă în mai toate revistele importante din America Latină, opera sa fiind distinsă cu numeroase premii de-a lungul ultimilor ani. Volumele pe care le-a publicat abordează genuri diferite, de la eseu la proza scurtă, însă activitatea poetică este cea care l-a consacrat pe întregul continent sud-american, creația sa lirică impunându-l definitiv, încă de la primele cărți de poeme, Poemas del Didxazá (1985) și până la cele mai recente, cum ar fi El águila en las venas (1994), La casa de la nube (1996), Del mínimo infinito (1998), Ronda de hadas en la fiesta de San Juan (2007).Poetul dă, adesea, senzația că nu face altceva decât să se joace cu form(ul)ele lirice consacrate, ori că ia în răspăr modelele literare prestigioase, cuvintele așa-zis “poetice” sau marile concepte. Însă, la o lectură atentă, se vădește că întreaga sa creație are o miză mult mai importantă și e cu mult mai serioasă decât o primă și, poate, grabită lectură ne-ar lăsa să presupunem. Mai toate textele lui Toledo configurează, dacă le privim global și le analizăm ca pe o unitate – așa cum, de altfel, ele sunt și gândite – o adevărată hartă spirituală, trasând drumul scriitorului însuși printre nenumărate linii ale unei tradiții culturale de care, în pofida aparențelor, Víctor Toledo știe întotdeauna cum să țină seama. Dar și cum să se îndepărteze pentru a-și afirma glasul poetic propriu, câtă vreme poezia sa se constituie într-un soi de realitate autonomă, accesibilă pe de-a-ntregul doar acelui cititor capabil să aibă mereu în vedere străvechea cultură mexicană, precum și înțelepciunea (perfect asimilată de către autor!) din acest spațiu. În egală măsură, însă, este identificabilă, în creația lui Toledo, influența marii lirici ruse, asemenea unei prezențe metaforice subtile și cu totul aparte. În fond, “vulpea albastră” ce apare în mai multe poeme nu este, așa cum unii critici latino-americani au fost tentați să considre, un reflex al influenței lui Gabriel García Márquez și al prozei sale fantastice dintr-un text precum Ochi de câine albastru, ci o clară trimitere la Mandelștam, ea întruchipând, pentru Toledo, ca și pentru marele poet rus, forța nopții infinite și capacitatea energiilor primare de a influența orice acțiune umană. De aici, desigur, și construirea, în volumele de deplină maturitate ale lui Victor Toledo, a unui excelent spațiu magic, dar nicidecum în descendența realismului magic al generației marelui “Boom” latino-american, ci având în vedere o tradiție culturală mai cuprinzătoare. În acest sens trebuie privită și semnificația figurilor părinților, prezențe constante în poezia acestui autor, dar și capacitatea poemelor din cele mai recente creații ale sale (mai cu seamă cele din volumul Ronda de hadas en la fiesta de San Juan*) de a structura o muzicalitate de profunzime, care îl face pe cititor să devină, pe nesimțite, captiv în magia desfășurată, cu maximă pricepere, de către autor. Poemul va putea, astfel, să fie receptat la mai multe niveluri, fiecare text dând senzația că include numeroase trepte ale sensului liric. Nu mai avem, deci, de-a face cu o simplă nouă realitate poetică, desigur, așa cum se întâmpla în creațiile urmând, mai mult sau mai puțin, estetica mimetică, ci cu mai multe realități simultane, ce rezultă din suprapunerea accentelor muzicale peste cele magice sau livrești.
Poezia devine, astfel, pentru Victor Toledo, unica posibilitate a ființei umane de a străbate drumul dintre pământ și cer și de a se sustrage, doar în acest mod, tiraniei timpului și amenințării morții. Orizontul nou rezultat va amesteca, deci, nu doar notele terestre cu cele cosmice, ci însăși dimensiunea finită cu cea infinită, cunoscutul cu necunoscutul. Poezia se transformă, practic, în acel prag inefabil situat, cumva, deasupra deasupra tuturor pragurilor și mai presus de ele, fiecare text liric constituindu-se într-o invitație adresată omului de a-și depăși limitele și de a se cunoaște, în acest fel – mai exact, numai în acest fel – până la capăt.
*) Víctor Toledo, Ronda de hadas en la fiesta de San Juan, Pen Press, Mexico, 2007