“Oare vei muri dacă nu vei scrie?” întreba, cândva, Rilke un tânăr poet. Același lucru e valabil despre traducere în ziua de astăzi. Acum, când toată lumea poate citi în engleză capodoperele omenirii, fie ele străvechi, fie romane recente, când și dacă au fost scrise în germană sau în arabă etc, acele romane există deja în engleză, când din punct de vedere financiar a traduce nu înseamnă un câștig (n-a însemnat niciodată), iar despre gloria care s-ar putea câștiga prin traducere – îți vine să râzi, te întrebi: la ce bun traducerea de literatură? Oare vei muri dacă nu vei traduce?
Da, pentru unii, a nu traduce înseamnă un fel de moarte. Înseamnă lipsa exercițiului zilnic, care ține în formă spiritul, ține în frâu dezordinea propriei scriituri.Traduci ca să mai adaugi o picătură la perfecțiunea limbii în care trăiești, fie ea o limbă cu largă sau mică arie de răspândire.
Ca să te împlinești pe tine însuți printr-un împrumut care poate fi salvator, fiind o vreme în slujba unui maestru, crescându-ți în liniște propriul eu.
Ca să-ți adaugi tensiunea la un mare tablou. Deși ceea ce recreezi în sepia nu poate fi niciodată leit originalul, oricât de strict încerci păstrarea acestuia; prin respirația ta, poate se întregește.
Traduci fiindcă ai în minte un model, o spirală deschisă, pe care vrei să-ți așezi propriile cuvinte, atrăgându-se unele pe altele după legi misterioase și niciodată, de nimeni, elucidate: nu vrei să riști ca ele să piară într-o creație proprie, care poate nu e la înălțimea lor. Da, nu suntem totdeauna la înălțimea cuvintelor noastre. Și atunci, traduci.
Ca să afli cum se sparge materia sunetelor și să descoperi ce plutește deasupra lor, să prinzi tehnica nu din lumina clară a logicii, ci din crepuscul, din muzica interioară.
Traducând, pleci într-o călătorie din care aduci și altora, nu doar ție, oglinda recunoașterii de sine.
Aș mai putea spune multe, dar scopul rândurilor de față nu e un poem despre traducere. Pur și simplu vreau să arăt că nu voi comenta niciodată cărți traduse degeaba, cărți din cele care ne trec cu zecile prin mână și a căror soartă seamănă cu a ziarelor. Nu voi comenta niciodată o traducere în care citesc, în primele rânduri: “din fundul sufletului”. Nu voi scrie despre o carte în care, chiar pe prima pagină, citesc: “I-am zis: ce-ai zice…?”, în care sar în ochi cacofoniile (nu vorbesc de cele obișnuite, pe care le mai curăță redactorii, ci de genul “pe parcursul acelei…”, “timpul amintirilor” ș.a.). Nu voi scrie despre cărți cu propoziții neclare. Oricât aș dori să încurajez (am făcut acest lucru cu mare bucurie când am dat peste un tânăr traducător meritoriu), nu pot scrie despre colective de traducători. Așa ceva nu există în literatură. Chiar dacă “masteratele de traducere” la modă astăzi sunt menite în primul rând lecturii – studenții sunt îndemnați să citească împreună un text, iar profesorul le luminează pasajele obscure – rezultatul este, din păcate, doar scolaresc. Putem înțelege foarte bine și chiar lăuda studiul în grup, tenacitatea descifrării unui text, chiar dacă e mediocru, dar nu suntem obligați să aruncăm în public rezultatul. Literatura nu e demers științific și nici raport diplomatic, să poată fi “de grup”. Sigur, au existat întotdeauna tandemuri de scriitori și chiar mici grupări, dar acestea erau alcătuite din scriitori al căror talent se vădise deja; asocierile s-au făcut din afinități literare, dintr-o comuniune spirituală. Nu mi se pare încurajare publicarea unor texte traduse la repezeală, doar pentru a contabiliza un număr de activități.
Faptul că azi traduc mai degrabă “profesioniștii” decât scriitorii ține de situația literaturii în general – sunt tot mai multe cărți care nu merită nici măcar sa fie citite, dar’mi-te traduse. Însă – în România cel puțin, unde se vorbește o limbă bogată în nuanțe, cu un lexic generos – sunt încă destui scriitori importanți care traduc excepțional. Dau câteva exemple: Constantin Abăluță, Nora Iuga, Horia Bădescu, Dinu Flămând, Mircea Cărtărescu, Denisa Comănescu, Sorin Mărculescu, Irina Mavrodin, Liliana Ursu, Dan Sociu, Florin Bican, Andrei Corbea, Mircea Mihăieș, Ioana Ieronim… și sunt sigură că am uitat mulți.
Pentru a conchide: așa cum literatura adevărată se scrie din alte motive decât pentru bani (chiar dacă unii au norocul să trăiască din asta), traducerile cu șanse de a îmbogăți o cultură nu se fac nici ele pentru plată. Așa cum binele nu se face pentru a fi răsplătit.