Traducătorii alcătuiesc o breaslă (sau o castă?) ieșită din
comun: își dedică timpul unor procese alchimice – transferă o carte
dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta, adică o
reinventează, iar asta cere din partea lor două tipuri de
cunoaștere și un har unic, cel de scriitor. Dacă orice soldat duce
în raniță bastonul de mareșal, în fiecare trăducător trăiește pe
furiș un scriitor.
Traducătorii au rareori pus numele pe coperta cărții traduse, dar
ei aduc nu doar un univers literar nou, ci și un stil
inconfundabil. Ei fac parte dintre fericiții păguboși, care fac
lumea să meargă mai departe, căci nici plata și nici faima nu sunt
pe măsura muncii lor, care, nu de puține ori, o concurează pe a
scriitorului. Cu puține excepții, când sunt ei înșiși autori
cunoscuți (ca Mihai Cantuniari sau Radu Paraschivescu) rămân mereu
în penumbră.
Despre traducere, ca și despre muzică, se poate vorbi în două
feluri: tehnic și aplicat (dar accesibil doar cercului restrâns de
traducători și, mai larg, de filologi) sau eseistic, de către cei
din exterior, interesați de fenomenul traducerii, privindu-l din
alte unghiuri. Mereu m-am întrebat dacă nu există și a treia cale
(în muzică, ea a fost găsită de Leonard Bernstein cu faimoasele
sale lecții din cartea apărută la noi în 1982 – “Cum să înțelegem
muzica”).
M-a interesat enorm cartea Luminiței Voina-Răuț, “Traducerile din
poveste”*, lansată la Salonul Bookfest 2010 și la Institutul
Cervantes în Noaptea Institutelor Culturale din 25 iunie a.c. Cred
că prima oară la noi un traducător iese la lumina rampei și
povestește câte ceva despre sine: cum și-a descoperit vocația, cum
s-a format, peripețiile și întâlnirile cu scriitorii pe care i-a
tradus, călătoriile și locurile fascinante în care a ajuns grație
pasiunii pentru traducere.
Luminița Voina-Răuț confirmă ceea ce bănuiam: iubirea pentru o
carte și un scriitor este imboldul originar, iar o dată ce morbul
și drogul a pătruns în ființa traducătorului, el nu mai are
scăpare. Va căuta alte cărți ale aceluiași scriitor și le va
traduce, va căuta autori încă necunoscuți și îi va alege pentru a-i
traduce, va străbate o întreagă literatură pe un traseu unic, al
hazardului și al fascinației, vânător și copoi în același timp,
ghidat de fler și sensibilitate față de ficțiunile care-l
ademenesc.
Recunosc spășită că am citit cartea pe nerăsuflate, ca pe un roman.
Și, dacă mă gândesc bine, chiar asta este, bildungsroman al
traducătoarei, compus din 15 episoade, absolut toate extrem de
interesante. Nu m-am mirat să aflu că Julio Cortasar a declanșat
dorința de a traduce, m-a impresionat marea iubire pe care i-o
poartă scriitorului argentinian. M-au cucerit poveștile inserate ce
reflectă viața de traducător: șansa întâlnirilor cu Mario Vargas
Llosa și neîntâlnirii unui monstru sacru precum Jorge Luis Borges,
corespondența cu Ernesto Sabato.
În Luminița Voina-Răuț conviețuiesc o publicistă cu instinct și o
scriitoare care nu a găsit un răgaz să se descopere. Instinctul de
jurnalist funcționează perfect, a profitat de vizita în România a
scriitorilor traduși ca să le ia interviuri foarte interesante:
Nuria Amat, Luis Leante. Pe scriitoare o descoperi în notațiile de
călătorie, când surprinde sufletul unui loc. Mi-au plăcut enorm
paginile despre insula Gotland, despre Tarazona. I-am descoperit și
micul truc care dă cărții un fir epic: coincidențe și întâlniri
miraculoase o lasă din când în când să ghicească altă
realitate…
Editura Vellant a făcut un gest elegant publicând cartea Luminiței
Voina-Răuț, pragmatic totodată, pentru că îmbogățește o anume
literatură de graniță care a acaparat un număr tot mai mare de
cititori, interesați de jurnal, memorii, autobiografii și
corespondență. Cartea are ingrediente ce o fac delicioasă pentru un
public eterogen (în sensul bun al cuvântului) și o ținută
ireproșabilă: copertă ce atrage magnetic privirea, iar în interior
pagini cu tentă crem respirând prietenos.
*) Luminița Voina-Răuț, “Traducerile din poveste”, Editura
Vellant, 2010
ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic
literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat
susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două
cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000;
“Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).
Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete
Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.