Cunoscutul jurnalist – specializat în relații internaționale – și producător TV francez Antoine Vitkine (cu cel mai recent succes reprezentat de un documentar despre Muammar Gaddafi, care descrie cei 42 de ani de putere ai conducătorului libian și legăturile sale cu somități politice internaționale) a fost tradus în România cu best-sellerul Mein Kampf, istoria unei cărți, de către scriitoarea și directoarea editurii Vremea, Silvia Colfescu (care semnează și prezentarea grafică a colecției). De ce mai suscită o astfel de carte interes? Politologii ar spune că datorită creșterii unor generații care nu mai știu nimic despre al doilea război mondial, dar și din cauza tensiunilor globale între capitalismul ultraliberal american și islamismul radical. Dacă “biblia nazistă” în sine este, evident – și din fericire – depășită în considerațiile politice, precum și în paranoia sa rasistă, totuși elementele biografice rămân utile istoricilor, iar modul în care a fost realizată propaganda încă suscită curiozitate (prin modul de a manipula, de a stârni convingere ideologică și transă emoțională, prin retorică, sensul imaginii și alte “rețete” aplicate în continuare de media zilelor noastre).
Că Hitler își declara, în 1925, meseria de … scriitor (lăudându-se: “am darul de a ști să reduc toate problemele la esențial”) pare desigur un lucru necuviincios, dar volumul acestui autodidact (numit inițial Patru ani și jumătate de luptă împotriva minciunilor, prostiei și lașității – titlul concis de Mein Kampf fiind dat ulterior de editorul Max Amann) a fost vândut în zeci de milioane de exemplare – și acest lucru a continuat mai ales după 1945, când se știa deja ce crime a susținut. Antoine Vitkine analizează nu numai contextul istoric în care a apărut, dar și fațetele stilului – marcat de digresiuni și suflul violenței, un “amestec ciudat de pledoarie pro domo, de profeții, de obsesii și de pretenții științifice”. Iată în ce mod începe jurnalistul francez trasarea unui portret: “Autorul cărții Mein Kampf nu e nici un intelectual, nici un om obișnuit cu scrisul, nici măcar un om cu o diplomă oarecare. Școala a părăsit-o devreme, cu note mediocre. Disprețuiește intelectualii și știința predată în facultăți. Totuși, lumea ideilor nu-i este străină… se consideră expert în mai multe domenii, cum ar fi arta și istoria. A citit un mare număr de cărți: cum nu are nevoie de multe ore de somn, devorează, nopți de-a rândul, lucrări cu subiecte foarte variate și înmagazinează informațiile grație memoriei lui excepționale.” Nu cumva această schiță de portret se potrivește, până aici, și altor politicieni? Dar cartea pe care a scris-o (devenită “cartea de căpătâi a marilor conducători”) nu e una banală, deși ideile sale pline de ură pluteau în aerul vremii, nu numai al Germaniei.
Un accent mai amplu e pus pe “orchestrația franceză a unei mistificări germane”. Cu toate că Franța – “stat mulatru africano-european” – era considerată, de la Napoleon încoace, cel mai apropiat dușman al germanilor (“pofta Franței de hegemonie pe continent e insuportabilă”), traducerea franceză, intitulată Mon combat, n-a întârziat să apară, ba încă sub pana unor eminenți germaniști precum Gaudefroy-Demombines și André Calmettes (în America apăruse deja My Battle iar în Anglia My Struggle – să mai spună cineva că “americana” nu era de mult timp diferită de British English …). Interzisă datorită unui proces intentat de Hitler, ea continuă să se vândă pe sub tejghea. La Nürnberg, unii din acuzați s-au delimitat: “E o carte scrisă într-o germană foarte proastă, operă de propagandă a unui primitiv fanatizat”.
Dar procurorul Elwyn Jones și-a încheiat rechizitoriul tranșant: “Evenimentele au dovedit, cu sângele și nenorocirea a milioane de bărbați, femei și copii, că Mein Kampf nu era un exercițiu literar care putea fi tratat cu ușurință și indiferență, așa cum s-a întâmplat, din nefericire”. Interzisă, cartea și-a continuat “drumul”, comercializată mai ales în versiuni americane – “pentru ca să nu mai ajungem la asta niciodată” – până la explozia de site-uri care oferă PDF-uri pe internet (“oglinda” arabă și musulmană în general – mai ales turcă, subliniază Vitkine – continuându-i intens deformările). Cele “șapte lecții” desprinse de Vitkine – a nu subestima proiectele fanatice, a înțelege specificul ultranaționismelor, a reacționa la ele prin voință politică, a delimita barbaria care poate coexista cu democrația desăvârșită, a vedea responsabilitatea întregii Europe în ce privește Shoah, a nu accepta ca noua construcție europeană să șteargă toate clivajele și, în fine, dacă tot nu folosește la nimic să se interzică Mein Kampf, a învăța cât mai multă lume “să o decodeze și să-i perceapă importanța efectelor”. În acest sens, cu mult curaj, și-a asumat doamna Silvia Colfescu publicarea acestui volum-antidot.